Lumea văzută prin ochii lui Orhan Pamuk

Nu mai știu cum a fost, m-a găsit el pe mine, sau el l-am găsit pe el, cert este că odată căzuți ochii pe copertele romanului Mă numesc Roșu, am fost sedusă de stilul inconfundabil al scriitorului laureat cu premiul Nobel pentru literatură în 2006. Nu încercasem până la el literatură orientală contemporană. A fost prima experiență și admit, aveam anumite idei preconcepute. S-au rătăcit toate în neant, odată cu primele rânduri citite.

Pamuk dospește de originalitate. Când crezi că l-ai descifrat, hop, te mai surprinde cu o nouă viziune, cu un nou aspect nesemnalat înainte. Depinde foarte tare în ce lectură te adâncești. Cu „Mă numesc Roșu”, a reușit să-mi capteze atenția de la titlul primului capitol. E ceva exclusiv să începi lectura cu declarația mortului. Eu sunt cadavrul. De aici, totul devine o tablă de șah pe care vrei neapărat să avansezi pentru a vedea cum se termină partida asta excelent debutată. Acum sunt un om mort – un cadavru pe fundul unui puț. […] De patru zile nu m-am mai întors acasă; mă caută nevasta, copiii. Fata mea s-a prăpădit de atâta plâns, tot stă și se uită la poarta grădinii. […] Oare stau, într-adevăr, cu ochii țintă la poartă? Nici asta nu știu. Poate că s-au obișnuit deja, ce e rău în asta? Câtă vreme se află aici, omul are simțământul că viața continuă să se scurgă la fel ca mai înainte…

Este cvasi imposibil să te retragi și să o mai lași din mână. Devine drog, infiltrat în minte numai și numai că să-ți drămuiască trăirile și așteptările. Debutul spectaculos al romanului nu a fost nici el un criteriu să îmi rămână Pamuk printre preferați. Mărturisesc acum, a fost descrierea Istanbulului. Am avut norocul să mă strecor pe străzile lui lăturalnice, să mă desfăt pe îndelete cu miresmele orientale, cum numai acolo le poți întâlni. Vă dați seama că atât mi-a trebuit să descopăr. Nu numai originea lui Pamuk, cât și dragul lui nespus pentru orașul acesta care duce lupte seculare între orient și occcident. Iar el, autorul, a reușit în multe din romanele sale să o suprindă. Când melancolică, când agitată, când statică, când sfâșiată de politici interne și externe, când romantică și creatoare de iluzii. Instanbulul lui Pamuk este unul autentic, recreat din amintiri care uneori sunt pre existente lui, dar atât de întimpărite în memoria ancestrală, că le redă cu acuratețe magnifică. În romanul sus menționat, istoria Istanbului e împletită filosofic cu exotismul unei epoci apuse, de apogeu al Imperiului Otoman și presărată pe alocuri cu substraturi fanteziste care te țin captiv în lumea fascinantă a orientului. Dacă mi s-ar fi spus că, pe vremuri, Istanbulul era mai sărac, mai mic, mai fericit, poate că n-aș fi crezut, dar așa îmi grăia inima. Casa iubitei mele părăsite de afla în același loc, înconjurată de tei și de castani, dar când am întrebat de ea, din poartă, am aflat că aici locuia altcineva. 

Nu m-am oprit aici, avidă să-l suprind și în alte ipostaze, l-am reîntâlnit pe Pamuk în Viața cea nouă. Roman care s-a dovedit a fi o frescă a Turciei moderne de această dată, una plină de neajunsuri. Nu a fost ușor de citit, nu este lineară așa cum ne-am imagina un roman, tratează și o temă universală, a himerelor care ne alimentează variate stări. A căutărilor de sine și transformărilor fără de care nu suntem întregiți. Evident, debutul este desăvârșit. Într-o zi am citit o carte și întreaga mea viață s-a schimbat.Iar, extrem de dificil să o mai lași din mână. Se pare că asta e tendința lui Pamuk. Te captează cu o frază, cât să pornești de unul singur pe drumul inițiatic al scrierii sale profunde.

Și nu se grăbește deloc, în ciuda sentimentului că avansează acțiunea, înaintează cu lentoare descriptivă, care e menită să te răsucească pe toate părțile pentru a o pătrunde mai bine. Am mereu impresia, de câte ori îl citesc, că vrea să nu piardă niciun detaliu. Nimci nu e lăsat la voia întâmplării. Pamuk e un maestru al detaliilor. Astfel devine vizibil decorul, personajele prind viață, autobuzele și traficul se dezlănțuie în jurul tău ca și cum ești înfipt în poveste.

Te pune pe gânduri fără a reflecta totuși prea mult la cele înconjurătoare. Îți dezvăluie viziunea lui, a cărei simplitate te impresionează adeseori. Când Pamuk se întreabă ce este dragostea, de exemplu, oferă și răspunsurile legate direct de percepția lui, respingând oarecum latura siropoasă pe care încearcă să nu o ia în serios, chiar el amintind, mă rog, Osman, personajul principal, amintea în roman că se străduia să nu ia în derâdere cum este ea explicată în reviste, showuri radio sau televizate, tabloide de scandal sau în reclame și chiar în romane. Pentru el, iubirea este direct conectată cu imediatul. Dragostea este aspirația de a strânge pe cineva la piept cu putere, de a te afla acolo unde se află persoana respectivă. Este dorința de a te desprinde de întreaga lume în vreme ce o îmbrățișezi. Este aspirația de a afla un refugiu sigur pentru sufletul omenesc.

În mod deosebit, îmi place referința ce o are față de timp, perceput ca fiind martor mut care trebuie, e imperios să fie luat prin suprindere, pentru a rămâne cu ceva palpabil de pe urma lui. Am simțit, la un moment dat, la ceas târziu de noapte, că aveam ceva de spus – eu, care nu izbutisem să cobor în profunzimile cărții și să ating seriozitatea lui Canan. Am ajuns astfel să-i spun că timpul era cel mai înspăimântător  lucru din lume; deși noi porniserăm în acea călătorie pentru a fugi de el, nu ne dădeam seama de asta. De aceea ne mișcam, de aceea eram în căutarea unei clipe în care timpul să rămână neclintit. Clipa fără pereche era, iată, acea plenitudine.

Aceeași senzație am avut și când am citit Muzeul inocenței. Nu m-a înspăimântat deloc volumul uriaș ce-l aveam în brațe. M-am întrebat doar fugar, oare ce ar putea scrie în el ca să cuprindă peste 700 de pagini? Aveam să aflu imediat că titlul purta în sine explicația. Autorul, sau mai degrabă, eroul principal alcătuia un muzeu al tuturor obiectelor, amintirilor, persoanelor, fragmentelor de viață conectate la un moment dat cu subiectul ce a creat această metodică colectare. De data asta, am revăzut cu ochii Instanbulul meu, cu metodicitate, fără nicio grabă. Dacă deja uitasem numele anumitor cartiere, acum le-am reînvățat, le-am revizitat, m-am adâncit prin magazine mărginașe, cartiere istorice sau izolate, pe străzile întortocheate ale metropolei, m-am bronzat la mal de Bosfor, am revizitat cu mintea casele coloniale ce străjuie strâmtoarea, am băut cafea turcească și am privit nestânjenită frumusețea localnicelor. Forfota nelipsită a unei oraș oriental fiind atât de pregnantă, că spre sfârșitul fiecărui capitol simțeam nevoia să mă retrag și eu la culcare ca și personajul care alcătuiește muzeul inocenței. Cartea asta este scrisă în așa fel încât să rămâi aninat în non acțiune, prin detalii covârșitoare, descrieri cât mai detaliate ale fiecărui episod, totul desfășurându-se secvențial. Pamuk alege în acest roman să revină neîncetat asupra lucrurilor deja relatate. Fără riscul de a plictisi.

Cumva, un muzeu, este clar,  nu se construiește  în neștiință de cauză. Se acordă timp și suficientă disciplină pentru îndestularea sufletului creatorului, dar și a cititorului. Am iubit Muzeul inocenței tocmai pentru originalitate si sârguința de a nu ține seamă de așteptările eventuale ale cititorului. Aș fi fost tentată să spun, gata, până aici, mi-a ajuns cu detaliile și obiectele lipsite de sens adunate în muzeu! Dar nu, vroiam să știu. Să colectez împreună cu el și să depun pe altarul suferinței ultime, iubirea imposibilă, elementele observate și culese pe parcursul lecturii. Începe, evident, cu o frază, o chestiune esențială, care ne macină pe toți, deopotrivă. Să fi fost, oare, cea mai fericită clipă din viața mea? Aș fi putut, oare, proteja fericirea aceea, dacă mi-aș fi dat seama de ea, astfel încât lucrurile să urmeze un cu totul alt făgaș? Ca apoi, brusc, să mă reintegreze în atmosfera Istanbulului îndrăgit, să mă pierd printre localnicii toropiți de căldură, să caut briza înmiresmată, să ascult copiii jucându-se fotbal pe strada alăturată, țipetele lor ajungând până la mine… Asta e arta lui Pamuk, să te țină captiv cu mirosuri, senzații, trăiri, reflecții și decoruri. Este un nostalgic în căutarea fericrii. Chiar în Muzeul inocenței reflectă la acest lucru. Orice ar spune cineva, cel mai important lucru în viață este să fii fericit.

Muzeul reflectă foarte bine atmosfera anilor 1970, perioadă modernă care se confruntă cu mari transformări sociale. Când elita Istanbulului încearcă să adopte stilul occidental, imitând marile culturi europene în ciuda conflictelor extremiștilor care ridicau mereu tensiuni printre concetățeni. E un Istanbul familiar mie, cartierele de atunci, ca exclusivistul Nișantași sau Cornul de Aur, Beyoglu sau Taksim, chiar și mărginașul Çukurcuma, toate  păstrându-și aerul boem până în anii cei mai recenți.

Pe lângă pătrunderea lentă în detalii de adâncimi nebănuite, Pamuk ne lasă să observăm că este un aficionado al noțiunii de timp. Amintește și aici că indestructibilitatea timpului trunchiază funcționalitatea noastră într-un fel. Suntem condamnați să ne răzvrătim împotriva lui. Nu poți decât să încerci să fii fericit și să uiți de Timp, așa cum facem cu toții. I-aș ruga pe cititorii care strâmbă din buze în fața învățămintelor pe care le-am tras din dragostea față de Füsun […] să nu confunde uitarea noțiunii de Timp cu uitarea orei sau a datei din calendar. Orele și calendarele n-au fost plăsmuite pentru a ne aduce aminte de Timpul uitat, ci pentru a ne organiza relația cu ceilalți și pentru a organiza, de fapt, întreaga societate, și așa și sunt folosite.

Gândul acesta mă duce la ultima lectură, care poate fi considerată și cea mai importantă din perspectiva celui ce încearcă să îl deslușească pe Orhan Pamuk. Istanbul ne demonstrează încă o dată dragostea ce o poartă autorul pentru orașul în care s-a născut. Nici nu mă mir. E un privilegiu de neînlăturat. O autobiografie consecventă a copilăriei și tinereții sale ce redă iar atmosfera seducătoare a orașului oriental. Pe nesimțite ești invitat să asiști la declinul familei Pamuk, oglindit în melancolice străzi istanbuleze. Avem ocazia nu numai să îi descifrăm misterele copilăriei, care sunt exemplificate cu fotografii din loc în loc, ca o întărire fără preget. Te introduce cu simplitate în viața de familie, descoperi universul de la nivelul copilului de diverse vârste, care, cu uimire, privește viața ca pe un dar binecuvântat. Exaltarea asta cred că este ceea ce îl face un scriitor desăvârșit și un talentat povestitor. Ne naștem cu anumite aptitudini, iar ale sale au fost predestinate. A asistat la scena lumii încă din copilărie fragedă, punând catastif după catastif la baza memoriei lui exhaustive. Am regăsit iar Istanbulul și tot nu m-am săturat. M-am plimbat de colo colo prin casele în care a locuit și am descoperit decoruri altfel interzise ochiului indiscret. O experiență unică! Deși, în opinia sa, Istanbulul zilelor noastre este dezamăgitor, eu, am reușit să suprind străzile istanbuleze cu acel ritm uitat, profund oriental și totodată împresurat de occidentalism, care i-au îmbogățit viața tânărului autor.

„Când i se puneau întrebări pe această temă, bunica se declara încrezătoare în saltul către occidentalizare făcut în perioada lui Atatürk, dar, în realitate, nu se sinchisea deloc de occident ori de Orient, la fel ca toți locuitorii orașului.”

„De cele mai multe ori tata stătea întins pe canapeaua din salon. […] Mama, care stătea chiar în fotoliul de lângă el, ridica ochii de pe ziarul pe care tocmai îl citea sau de pe tricotul la care lucra atunci și-i zâmbea într-un fel care mie mi se părea că șovăia între afecțiune și dragoste.”

„Simțisem că era plăcut să pictezi și fusesem foarte fericit de această descoperire. Acesta era singurul lucru care conta.”

„Zăpada era inseparabilă de Istanbulul copilăriei mele.”

„În timp ce mă aflam pe vaporul din Cornul de Aur, care se apropia de Haskoy, simțeam, în ciuda confuziei mentale și a melancoliei care mă stăpâneau, că eram atașat de Istanbul pentru că-mi oferea o cunoaștere cu mult mai profundă decât ceea ce ni se oferea la cursuri, precum și consolare.”

„Mi se întâmplă uneori să citesc relatarea unui observator occidental cu privire la unele străzi principale și ulițe dosnice care nu se schimbă niiciodată, la casele de lemn care se năruie, la vânzătorii ambulanți, la locurile virane și la melancolia orașului ca și cum mi-aș citi propriile amintiri.”

„Nefericirea înseamnă să-ți fie lehamite de tine și de oraș.”

Citiți și Thank God, Chivalry is not dead, de aceeași autoare.

De asemenea, Istanbulul lui Orhan Pamuk din Catchy.ro, poate fi o lectură deosebit de interesantă.