ovidiu@stanomir
A deschis ochii pe o plajă aurie. Îi vâjâia capul, îl dureau toate oasele, ca după o bătaie zdravănă, iar pântecele mai să-i crape de câtă apă înghițise.
A zăcut el acolo vreme îndelungată. Era cât pe-aci să-l tragă fluxul în larg. S-a târât, mai mult din instinct, departe de țărm, spre un pâlc de palmieri. Spre norocul lui a dat de un ochi de apă, limpede și dulce. Și-a stâmpărat setea, apoi și-a spălat fața și ochii de crusta de sare, de nisip și de alge.
Îi era o foame de lup. De mare. Sub palmieri erau mai multe nuci de cocos. A încercat să deschidă una cu briceagul. Zadarnice strădanii. A căutat în jur, dar n-a găsit nimic cu care să spargă nuca. Privind spre stîncile din zare, a descoperit epava navei. Numele meu să fie chiar Robinson!? și-a zis el cu amar…
Că ești Robinson sau nu, nevoia te învață.
A înotat până la epavă. Mai întâi a căutat bucătăria. Și-a potolit foamea, apoi a cercetat proviziile. Erau suficiente pentru început. A înjghebat o plută și le-a cărat la țărm. După care, în mai multe etape, a recuperat de pe navă tot ce s-a putut.
Desigur că-și improvizase un adăpost, pe care l-a tot îmbunătățit, până l-a transformat într-o adevărată fortificație, ca și paradigmaticul său omolog. Ce s-o mai lungim, l-a imitat cât a putut de bine pe Robinson. Mai lipsea doar să-l întâlnească pe Vineri și să-l salveze din ghearele canibalilor.
Ei bine, așteptările i-au fost întrecute cu asupra de măsură. Mai întâi a descoperit în nisipul umed al plajei urma unui picior. Se aștepta la una ca asta, așa că nu s-a speriat ca adevăratul Robinson. S-a mirat însă, căci urma era mică de tot. Ca de copil. Mai bine zis, ca de adolescent. Te pomenești că dau peste vreun efeb! și-a spus el, nemulțumit. N-avea porniri pidosnice și nici răbdarea de a suporta hachițele unui puști înfumurat și beat de sine însuși.
Când colo, pe neașteptate, a dat peste… EA. Tolănită la soare, impudică și nepăsătoare, părea că atunci se ivise din spuma mării. Neverosimilă apariție, zice Mihai, alter ego-ul meu. Așa o fi, numai că o prezență feminină oferă acțiunii nu doar farmec ci și o delicioasă notă de imprevizibil.
Fiindcă era într-o vineri (sau cel puțin așa îi plăcea lui să creadă), i-a dat numele de Venera.
S-au apropiat firesc unul de celălalt, conform legii atracției particulare. O vreme s-au crezut în Paradis. Până și-a băgat coada între ei știm noi cine. Fructul tentant a fost de fapt un ciorchine de strugure. Venera a venit cu ideea să facă vin din strugurii negri ai viței ce creștea în voie, pretutindeni. A căzut și el imediat de acord.
Peste câteva săptămâni aveau licoarea mult râvnită. Au gustat-o. Era un adevărat elixir.
A hotărât să organizeze o petrecere, Venera se cerea sărbătorită. Zis și făcut. A tăiat un ied. A strâns fructe și felurile verdețuri. Venera a pregătit bucatele. El a tras vinul de pe drojdie și l-a pus la răcoare, în peștera din apropiere. A ridicat o filigorie pe care Venera a împodobit-o cu ghirlande din flori înmiresmate. La apusul soarelui au început ospățul. A fost o nebunie. Au băut, au cântat, s-au iubit, au băut iar, au mâncat și au cântat, s-au iubit din nou și tot așa. Au adormit îmbrățișați…
„Your Roots Can Enslave You”, pictură de Ion Vincent DAnu (Dan Jordache)
În zori, mahmur, s-a trezit ca să bea… apă. Venera, nicăieri. O fi pe-aci pe undeva, înfiorat de răcoarea dimineții, s-a întors în culcuș. Când s-a trezit iarăși, Venera tot nu apăruse. A căutat-o pretutindeni și, în cele din urmă, a găsit-o pe plajă făcându-i respirație gură la gură unuia ce naufragiase, naiba știe cum, taman pe insula lor. Orbit de gelozie, n-a vrut să asculte nici o explicație. I-ar fi ucis pe amândoi. I-ar fi hăcuit și le-ar fi aruncat stârvurile în mare, pradă peștilor. Dar s-ar fi condamnat la singurătate și remușcare.
A vrut să-și pună capăt zilelor. Și-a adus aminte de vasul cu vin. A hotărât că e cea mai faină modalitate de a-și lua adio de la viață. A băut, s-a îmbătat, s-a prăbușit și s-a trezit bălăcindu-se în propria-i vomă. Scârbit, s-a aruncat în mare, cu gând să se înece. Răcoarea apei l-a trezit la realitate.
I-a căutat pe Venera și pe „naufragiat“. Erau sub umbrar. Ea îl veghea pe bietul om care începea să-și revină. Deocamdată, bălmăjea vorbe fără sens. Se revedea pe sine, atunci când fluxul îl aruncase pe țărmul acestei insule. Însă el n-a avut norocul chior să fie descoperit și îngrijit cu atâtat devotament de o superbețe de femeie. Iarăși îi era ciudă pe străin. Și fierbea de gelozie. Venera l-a privit cu reproș. Se comporta ca un macho de duzină.
A doua zi, intrusul a început să-și revină, iar primul cuvânt a fost „Ajutor“. Au căutat să-l liniștească. Era la adăpost. N-avea de ce să se teamă.
Când a mai prins puteri, le-a spus despre o insulă, aflată nu departe, unde se aflau câțiva semeni de-ai lui, veniți într-o vacanță, cu ani în urmă. În țara lor izbucnise un necruțător război civil, așa că hotărâseră să rămână în Arhipelag, așteptând aplanarea conflictului. Au fost primiți cu bunăvoință și au trăit decent atâta vreme cât au avut resurse financiare. Unii dintre ei se angajaseră în domeniul hotelier și-i ajutau, pe cât le permiteau puterile și generozitatea, și pe ceilalți. Asta până izbucnise molima. Turiștii au plecat, de la primele semne ale bolii, iar alții n-au mai venit. Populația a mai primit o vreme ajutoare internaționale, parașutate de către Crucea Roșie. Apoi, totul a mers din rău în mai rău. În disperare de cauză, câțiva azilanți au hotărât să-și încerce norocul în altă parte. Unul dintre ei cumpărase o mică navă de pescuit, cîștigându-și astfel existența, cu chiu, cu vai, el și încă doi venetici. Pescadorul acesta a fost unica șansă a transfugilor. Au făcut rost, care cum a putut, de provizii, au mai luat și câteva butoaie cu apă de băut și au plecat în voia soartei. Peste câteva zile i-a prins o furtună cumplită. Au făcut tot posibilul să se mențină pe linia de plutire. După care,… nu-și mai amintea decât de un val uriaș care l-a măturat de pe punte. Iată-l acum aici.
N-au mai avut liniște din acel moment. Venera ținea morțiș să găsească o modalitate de a-i aduce pe insulă pe bieții refugiați. Insula aveau suficiente resurse pentru a-i găzdui. Unde mai pui că nu trăiau pe o insula izolată ci într-un arhipelag ș.a.m.d.
Pe de altă parte și lui îi surâdea ideea de a întemeia o nouă comunitate.
Se și vedea patriarhul unui mic popor, trăind în libertate și armonie, conform principiilor ecologiste, pacifiste, egalitariste și libertiniste deja… „clasice“, promovate fiind cu aplomb și talent de către hipioți.
Visuri, visuri, visuri…
Nu peste mult timp, vasul de pescuit al fugarilor, avariat de furtună, a fost adus de curenți la țărmul insulei noului Robinson. Bucuria întâlnirii a degenerat în coșmar cu o halucinantă rapiditate. Nou-veniții au debarcat, s-au bucurat de ospitalitatea oferită cu generozitate etc. etc. După care, devenind tot mai îndrăzneți, obraznici chiar, au răscolit insula fără nici un scrupul, punând stăpânire pe ea. Degeaba a încercat să le țină piept. Îi rânjeau în față și făceau ce le trecea prin cap. Au mâncat, au băut, au vânat și pescuit tot ce se putea, au tăiat copacii, ridicându-și niște căsoaie cât toate zilele. Au făcut o puzderie de copii care, firește, și-au imitat părinții în tot și în toante. După ce au devastat insula, au plecat spre un alt arhipelag, nepăsători la ce lasă în urma lor. Că le-a mers bine sau nu acolo habar n-avea. Nu s-au mai întors. Nici măcar Venera. De altfel, trăia de mult cu alt bărbat, mai tânăr și mai vivace.
Nici el n-a rămas pe insula pângărită. Era, nu prea departe, o alta, mai mică, stâncoasă, nelocuită, cu vegetație sărăcăcioasă. Și-a cărat într-acolo bruma de lucruri și puținele provizii neprădate de foștii lui „oaspeți“. Și-a întocmit un adăpost și a supraviețuit încă multă vreme desprinderii sale de sine.
Citește și Libelungiada
