- locomoție
- înnobilare
vino să-ți șoptesc un copil la ureche
vino conducând nebunește
o geamandură
simți oare cum apa crește în intensitate
și eu abia de număr o mie unu
copii împletesc din sfori de pământ
văzduhul la mine
pe gură.
risc între obrăznicie și necuviință
continuând să te chem cum o scrisoare de
dragoste strecurată noaptea sub
ape mângâi locomotive pe coaste ferate.
mai sunt și acei mecanici electrocutați blând
care-mi surâd din adâncuri în
nouă trepte
rachetele tale abdică în cel nevăzut
urlând scufundate.
la ritualul de înnobilare
cuvântul nu pune spada
de-a latul. o lasă-n tăiș. de sus. ca să cadă
în creștetul nefericitului. despicătura și-o poartă
de-atunci încolo acunsă în cele
mai crunte beții. nimeni nu s-a mai ridicat de la
masă decât degeaba și sprijinindu-se-n
coate în unghii de cele mai multe ori în ficați. se știe
ce fel de prieten este anatomia. nimeni
n-a părăsit pământul sfânt
al crâșmei decât culcat
în picioare.
foto Gabriel Pacheco, 1973, surrealist painter sursa
Citește și o aripă enormă
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.