„Pe ce ți-ai cheltuit viața?” – iată întrebarea cheie din romanul „Goană după vânt”.
Lidia Istrati s-a născut la 22 iunie 1941, în satul Sofia, raionul Drochia, URSS. S-a stins la o clinică din Germania la 25 aprilie 1997. A trăit pe pământ 55 de ani. În tot acest timp a reușit să fie Doctor în biochimie și fiziologia plantelor, deputat în două legislaturi, director al Muzeului Republican de Literatură „Dimitrie Cantemir”, lider al Ligii Creştin-Democrate a Femeilor din Republica Moldova (1993 – 1997), mamă și… scriitoare, mai ales scriitoare!
„A vrut să fie o scriitoare română. A reușit!”
Despre scriitoarea basarabeană Lidia Istrati încerc, cu sfială, să vorbesc în rândurile ce urmează. „A vrut să fie o scriitoare română. A reușit!”, mărturisește distinsul cronicar Mihai Cimpoi. Unii au numit-o Cavaler al Adevărului. Spunea lucrurilor pe nume, tăios, asumat. Nu i-au plăcut spoielile, lingușirile, autocenzura care desființează ființa umană. „Cât e de simplu adevărul. Nu-l căuta în depărtări. În darn vor bate clopotele și se vor zbuciuma sufletele voastre. Adevărul e pretutindeni. Cei care nu pot afla, sunt mulți. Ca să-l poți afla, trebuie să fii flămând. Flămând însă, nu vei avea voință.” („Goană după vânt”)
După cum ne mărturisea, însăși autoarea, tot timpul a scris, scrisul însemnând pentru ea „un miracol total, o taină”. „Nimeni nu știe când și unde se plăsmuiește darul acesta care-ți poartă mâna și gândul numai într-un anumit fel, cu anumite feluri de cuvinte.” (Lidia Istrati)
Arta ei este și document, și ficțiune, și investigație psihologică
Sensibilă și lucidă, îmbina capacități cum rar se întâlnesc într-u singur om. Biochimia, fiziologia plantelor și alte științe au fost pentru scriitoarea Lidia Istrati ferestre întru descoperirea unor taine, legități divine pe care le-a întâlnit și la oameni, în comportamentele lor, în destine, în luminile și umbrele sufletului uman. Autoarea valorifică în proza sa principii etice, teorii filozofice, viziuni artistice, confruntându-le cu unele concepte oferite de științele moderne : „Mișcarea browniană este viața, autorule. De ce te superi; sunt o moleculă, puterea mea este puțină și iluzorie, sunt o moleculă crâncen lovită, iarăși și iarăși strămutată din punctul ei, zigzag și zbor în neștire îi este drumul, mereu și crâncen înghesuită de surori, mereu și crâncen înghesuind surorile. (…) Trimișii cui sunt ochii noștri, de unde vin, din ce tainică și flămândă, ah, prea flămândă și prea nesățioasă lume vin, așa flămânzi și nesățioși, ce mare lucru văd? Mișcarea browniană, vectorul incalculabil, al vieții noastre…”
În roman, „mișcarea browniană” sugerează stadiul crepuscular al omenirii, căutarea zadarnică a rosturilor, rătăcirile lumești, zbuciumul, frica între „a trăi” și „a muri”, dimensiunea tragică a condiției umane, a unei lumi situate sub zodia agoniei permanente. Această stare rezultă din prezența obsesivă a unor scene recurente, în care insul sau grupul uman solitar, sunt abandonați într-un anumit „coridor labirintic”.
Universul basarabean al Lidiei Istrati devine, în roman, un spațiu claustrat. Personajele ei rămân mereu în vecinătatea gradului zero al existenței: „Aici, în gară, nu eram nici săteni, nici orășeni, aici totul se termina, și nimic nu începea, o stare continuă de alarmă și așteptare, nimeni nu știa cine este cel așteptat.” (p. 288). Acest spațiu relevă criza profundă a societății, deposedarea personajului de substanța umană. Nica, protagonista romanului, este o ființă hăituită într-o lume ostilă, echivalentă cu o junglă. Ea este în căutarea unei identități definite, spre deosebire de celelalte personaje care pierd treptat legătura cu sinele profund, cu Dumnezeu. Tatăl este în conștiința Nicăi un reper, o legătură intimă cu o lume care dispare : „El este puterea și voința vieții tale. El nu te poate părăsi. Oriunde ar pleca, mereu se va întoarce la tine.”; „Tata știe? Nu știe nimeni. Atunci ți-i greu.” (p. 258)
Alteritatea eului, dedublarea, dezintegrarea apar ca o consecință firească a unui „defect” esențial al eroului – înstrăinarea de sine. Refacerea identității nu mai este posibilă în viziunea autoroarei. Majoritatea personajelor sunt „deposedate” de nume, sunt indicate prin profesie, ordine serială etc: Funcționarul X 21 (funcționarul, bolfoșel), Bufetiera – „lituaniana cea grasă, de la bufetul Academiei, „față de păpușă de marmură”; X 038 – „șef la spitalul Z (zet), prieten cu toată lumea”; Partizanul X081– „se socotea în drept, dar se temea de funcționar, se temea și-l ura”; Cardinalul Negru – „își va păstra postul și misiunea, se va salva, chiar și atunci când forța cea neagră va pierde pre mulți de ai săi”; Genicologul – „mare canalie, era oribil, apucături muierești, mă umilea, pederastul, se ferea de curse, avea o plăcere sadică, eram de fapt roaba lui umilă”; Trimisul X053 (p. 294); Scriitorul X3 – „nu vrei să-i spui pe nume, se socoate făcător de bine, nu-l vrei făcător de bine” (p. 205) etc. Aceste personaje nu au nici trecut, nici viitor, trăiesc într-un prezent incert care se face sub ochii noștri și dispar odată cu acesta.
Lidia Istrati fructifică unele formule metafizice, imagini obsedante, valorificând simbolismul acvatic, vegetal, numerologic, încadrându-le într-un fatalism popular, Firul Vieții : „s-au apropiat doi păstori”; „s-au apropiat trei femei în port de țară, desculțe”; „văzându-i că vin, făcusem trei pași îndărăt, anume la trei pași se afla peretele”; „drept nadă, ți-au fixat un salariu mai măricel, te-au momit cu treizeci de ruble mai mult decât aveai în funcție de laborantă” (p. 205); „în spațiul cu trei dimensiuni eram singură” (p. 281); „atunci, în capul meu, apăru un punct luminos” (p. 281); „mâna tatei cea dreaptă rupea câte patru frunze odată” (p. 281); „era patru de noapte” – (p. 284); „S-au întâmplat că erau trei femei și tu, Nica.” (p. 284); „Cele trei femei au încercat să se revolte.” (p. 225); „Autorul: Cine sunt aceste femei? Nica: Sunt martori.”; „Dumnezeu: Trei lucruri nu va afla omul: ce este viața, ce este moartea și ce este taina.” (p. 294)
Relevante sunt interogațiile retorice, formulele gnostice marcate de verbul a ști : „știam și mă înfricoșam” (Nica, p. 156); „Știa! Nu m-a întrebat ce căutam. (Nelu Ionelu, p. 157); „eu știam că nu puteam să merg cu astfel de viteză”; „Nu știam care apă va cuprinde sufletul meu și aceasta nu era hotărât nicăieri”; „Eu de unde să știu? (Nica) cum de nu s-a temut? (p. 163); „Nu pot înțelege dorința mea Was satisfied, dar știu că visul nu-i a bine și va tăia din neamul meu, și pieptul meu alb va sângera, iar eu voi plânge nu de obidă, ci de durere.”; „Ah, Nica, nu știai ce te așteaptă, nu știai pe cine aveai să-l pierzi” (p. 164); „Vasile V. Știe.” (p. 165); „Eu nu știu de unde ai venit aici.” (p. 161); „Autorul: De ce nu i-ai mărturisit lui Nelu-Ionelu, de ce ai tăcut, nu e deloc în firea ta; Nica: Nu știu.”; (despre Arhanghelul, vestitor de rele) Știuse că va veni încoace pe vreme rea, că va intra în casa noastră. Știuse de misiunea sa. El a fost trimis într-o credință cu mine. (p. 177); „Mi s-a deschis și mi-am dat seama că aceasta a fost misiunea lui, iar noi am fost într-o credință.” (Nica, p. 177); „Înțeleg, dar nu pot spune (Ivan).”; „Unde-și făcuse dușmani? Cine l-a îmbrâncit sub tren? Ivane, nimeni nu cunoaște enigma morții tale…” (p. 180); „știam că sunt tânără” (p. 189); „știam că sunt mai puternică decât tine”; „Oracolul de la Delfi știa!”; „Lumea asta, mamă, nu știu de ce mă artde și aș ucide, dar mâna nu mi se ridică. (V. V.); „Știam că acolo sus cireșele sunt amare.” (p. 271); „Vreau să știu, a ști îmi place, […] vreau să aflu ce este bezna, ce ascunde bezna, de ce până într-acolo? (p. 300)
Forța supremă, investită cu puterea ipotetică de a nimici, rămâne ascunsă, ființei umane fiindu-i hărăzită doar agonia fără sfârșit din spațiul claustrat, expropriat de orice cale reală de salvare : „Frumusețea ta e vulnerabilă, praf se va alege din trupul tău, acest nimic compus din sulfură de hidrogen, amoniac, apă și bioxid de carbon, această pulbere dusă cu viteza luminii pentru totdeauna (în care direcție?!), acest puțin rămas pentru miliarde de ani, la adâncimea de doi metri în pământ, din el se vor plăsmui succesorii tăi, efemeri ca și tine!” (p. 250)
Timp și spațiu sacru
Esteticieni, printre care și Gaston Bachelard, pun în circulație concepte precum timpul imanent, tranzitiv, timpul individului și timpul lumii între care pot să apară diverse dezacorduri: „Câteodată timpul individului pare să meargă mult mai repede decât timpul lumii; noi avem impresia că timpul se scurge repede, viața ne surâde și suntem veseli. Altădată, dimpotrivă, timpul eului pare să întârzie față de acel al lumii, atunci el pare să se eternizeze, suntem morocănoși și plictiseala ne cuprinde.” (G. Bachelard, „La dialectiquie de la duree”)
În romanul „Goană după vânt” multiple imagini vizuale sugerează timpul oprit : „timpul programat s-a scurs, vidul s-a subțiat” (p. 206); „Femei purtând rochii negre de mătase, marame din alte vremuri, colb, căldură, salcâmi îngălbeniți”; „Femei care șoptesc cu mâna la gură”; „Dumnezeu le-a împietrit inima”; „Au fost ridicați împreună, acolo, în Siberia, s-au logodit”; „Mi-i milă de toată lumea”; „Nu invidiez pe nimeni” (p. 181)
Cronotopul romanului este marcat de spațiul limitat, universul basarabean postbelic: „Institutul X”, „Bufetul academiei”, „Dorința se pierdea în spațiu”, „Tejgheaua jegoasă a fostului bufet”; „Menajeria de la Moscova”, „Savana („acolo, în depărtări se învălură”); „în spațiul închis eram doi aici și acum, niciodată și nicăieri în alt spațiu, sub altă lună, lângă alte păduri”; „Nica: „n-am fost niciodată într-un spațiu închis, nu cred că există”, p. 269; „În astă noapte spațiul se închidea” p. 270; „Aici în gară (…) tata ședea încordat, uneori plângea” (p. 288)
Spațiul sacru apare în visele și vedeniile Nicăi: „În spațiul cu trei dimensiuni eram singură”; „Vedenie în raiul cel verde, sub cerul însorit, singură în rai, oameni sunt mulți, dar undeva în altă parte, sub infinitul albastru, singură și condamnată la dispariție împreună cu verdele acesta al lui Manet – trist, magnific, sortit pieirii. Florile roșii, gazonul, pădurea, iarba din livadă – toate înaintea femeii în rochie albastră pentru bun rămas și cea de pe urmă alinare. Pelerinii străini și pierduți, alinare nu există, răbdați și apoi veți muri. Vedenie în rochie albastră, de ce mă lași fără speranță? (p. 250); Zoe: „Cercul e veșnic” (p. 299); „Punctul luminos creștea” (p. 281); „Luna lumina dinspre Iazul Iancului rotundă”; „Scriitorul cu păr blond, acea minune de la tine din sat, cu ochi negri ca cireșele, obrazul alb și părul gălbui, ca chihlimbarul, viță de dac, „genele” și-au arătat cornițele prin recesivă; acești frumoși vin de undeva de departe, prin recisivă” (p. 258); „cercul, mișcarea browniană și cercul se luptă și se cuprind, vin și pleacă, se arată feței luminii și se ascund, nu-i nimic de făcut”; „Tata, în deal la răscruce … Aici la răscruce va sta mereu” (p. 280); „Tată, te las la răscruce, voi reveni de mai multe ori, așteaptă-mă”
Nika, personaj- simbol, este în căutarea timpului și spațiului sacru: „Ceasul (timpul) mântuirii”; „Întocmirea registrului a început”, „Cardinalul și Cutra vor fi înscriși în Lista lui Satan”; „Securea s-a împlantat în scoarța celui mai falnic cedru”, „Cei predestinați pieirii ciocneau paharele cu cei predestinați salvării”, „Țărâna neagră o simțeam curată”, „Timpul este crucea, nu încerca să fugi de el”, „Avem noroc de lună plină, a șoptit tata” ( p. 284); „Mereu întoarcere în poziție inițială” (p. 295); „Pădurea fremăta în amurg, parfumul lor amărui adia pretutindeni”.
Proza Lidiei Istrati oferă un material bogat de formule narative, unde timpul și spațiul concurează cu personajele înseși, punându-le în valoare rostul, căutările, intențiile și neliniștile.
Viziunea filmică a romanului, senzația că textul e alcătuit din bucăți, este urmată de convingera că totul „se leagă” într-o ţesătură de sensuri infinite, şi că, fragmentele-bucăți, puse în relație unele cu altele, și cu timpul la care sunt raportate, rotunjesc totuși un înţeles sau chiar mai multe. Timpul istoric este puternic concurat de timpul interior al protagonistului.
În „Goană după vânt”, viziunea sincronică a mai multor planuri temporale este posibilă doar prin juxtapunerea evenimentelor ce capătă aspectul unei partituri, ca și în muzică : „Cine erau, de ce se întâlneau cu mine în crângul de stejari? Cine m-a dus acolo, ce trebuia să văd? La cine am venit, în fața cui plângea și se ruga sufletul meu? De ce văile, pădurea, soarele și aerul mă primeau înstrăinată de oameni? Cine și înaintea cui răspundea de mine? De unde am evadat? Cine-mi șoptea că voi fi singură acolo în pădure, departe de oamenii care mă cunosc și doar singură fiind, voi înțelege de unde am venit și mă voi odihni. De cine fugeam? Ale cui porți stăteau ferecate în calea mea, și cine nu voia să-mi deschidă? Cine mă chema, cine-mi făgăduia alintul, de ce acolo, în crângul de stejari, mulți străini au venit la mine? De ce m-au lăsat singură, ce li s-a deschis? (p. 155); „Eu știam că cineva mă cheamă și mă iubește, dar cine?”; „Cine va contempla și cine va înțelege?” (p. 165); „Unde ești, femeie în șal cu franjuri albe, cine sunt și de cine fug?” (p. 170) Fiecare element apare aici ca ceva ce poate fi punctul de origine și convergență a mai multor suite narative, ca un focar a cărui putere este mai mare sau mai mică prin raportarea la ceea ce îl înconjoară.
În „Goană după vânt” clipa neagă continuitatea și prezentul se insinuează mereu, scriitorul pare a spune că „timpul este scos din temporalitate”. Viziunea filozofică asupra lumii vine parcă din versul eminescian „Nimicul zăcea-n agonie…” Din această conștiință a poziției sale în lume derivă și drama protagonistei. Nica se simte „despărțită” de ceva, și această despărțire devine un izvor de neostoită durere, deznădejde, frică. Durerii i se opune extazul desăvârșirii. Ea tinde, asemeni misticilor orientali, la depășirea condiției umane, dobândind o stare de perfectă neutralitate, devenind impermeabilă la durere și bucurie : „nimeni nu ne iubește așa cum vrem” (p. 151); „nu știu” (p. 154); „n-o să fii tu scriitoare, cum nu-s eu popă” (p. 154); Nimeni nu pleacă nicăieri fără motiv” (p. 154); „Nimeni nicăieri nu te chema și nimeni nicăieri nu te aștepta” ; „Nimeni nu-ți spunea un cuvânt, erai o străină. Toți veneau să te vadă, dar nimeni nu rămânea lângă tine” (p. 155); „Cineva mare și nevăzut era aici și nu era nicăieri. Acel mare și nevăzut știa de mine și mă iubea”; „Păduri și arbori fantastici, de care știam că nu cresc nicăieri” (p. 155); „Și nici presimțirea că de nimeni nu pot fi opriți nu mă înspământa” (p. 156); „Groaza despărțirii fatale, de parcă nu mai rămânea nimeni, un vid infinit, iar oamenii nu se vedeau nicăieri.” (p. 156); „Învelit într-o mantie purpurie […], dar știam […], asemenea stofă nu există nicăieri.” (p. 156); „El (Komoda) niciodată nu-ți va ierta lumina albastră absorbită în sufletul meu și aceasta nu era hotărât nicăieri.”; „Natura nu știe nimic despre evoluția sa.” Autorul, p. 154); „Nu vedeam livada în rouă, mierla nu se auzea nicăieri.”; „Nimeni nu poate pleca de unde nu a venit.”; „N-aveai pe cine întreba, nimeni nu ți-ar fi șoptit o vorbă.” (p. 162); „Știi despre mine ceva de care nimeni nu este vinovat și n-o să iei asupra dumitale nimic.” (p. 162); „Nicăieri nu veți afla începutul și sfîrșitul. (p. 165); „Eu plec și nu voi reveni niciodată.” (p. 165); „Femeia (luminoasă) n-a spus nimic, mergea înaintea mea.” (p. 170); „Lumina nu va dizolva tristețea din sufletul tău, nicăieri nu vei afla bucuria cea dintâi, nicăieri nu vei scăpa de cele două gânduri anticipările și amintirile mereu vor fi crucea ta.” (p. 172); „Setul” unei eroine ca tine este imprevizibil. Nimeni nu știe la ce poți ieși.”; „Nu miza nimeni pe a ști și a fi capabil, toți se retrăgeau, se fereau, nu se vedeau și nu se auzeau nicăieri.”; „Nu strâmba din nas, poți să devii strâmbă de tot, nu-ți ajută la nimic” (Plăieșu Vasa către Nica, p. 174); „(Nica) aveai totul și n-aveai nimic, aveai ceva frumos și voiai ceva și mai frumos, ce anume?”; „Ivane, nimeni nu cunoaște enigma morții tale.”; „A știut ori n-a știut Arhanghelul deghizat că va fi sacrificat – nu e scris nicăieri.”; „Cearșaful avea brodate buchețele de flori albastre de care nu văzuse nimeni, nicăieri” (p. 280); „Ceea ce porți în suflet nu poate fi mărturisit nimănui”; „Aici, în gară, nu eram nici săteni, nici orășeni, aici totul se termina, și nimic nu începea, o stare continuă de alarmă și așteptare nimeni nu știa cine este cel așteptat. (p. 288); „Dumnezeu nu era pomenit de nimeni” (p. 292); „Dumnezeu: „Taina cea mare nu aparține nimănui” (p. 293); „D-zeu: „Taina cea mare nu poate fi deschisă nimănui” (p. 293); „Dumnezeu: „Autorule, nici în clipa morții nu vei afla nimic. Nimeni nu știe dacă exist ori nu exist și nimeni va ști niciodată” (p. 294); „În centru – nucleul, din voia lui se va proceda așa, altfel nu și niciodată” (p. 295); „niciun detaliu nu predomină” (p. 296); „Autorul: „înaintea morții te vor părăsi toți, eu-niciodată” (p. 299); „Spațiul nu este închis nicăieri” (p. 279); „Fuga de tine însăți nu o poate opri nimeni” (p. 279); „Tata turnând în pahare, ultima dată în viață (despre aceasta nu știa nimeni, și mama, ultima dată servind la masă. Valentin, eu sunt autorul, eu nu țin partea nimănui” (p. 264); „Acest lucru nimeni nu-l spune de la obraz. Trebuie să-l afli tu singur” (p. 264); „Viața ta nu-i interesa, durerea ta nu-i durea, la ușa care ți s-a deschis, clădeau pioni din beton – să nu intre și să nu înțeleagă nimeni, necruțătoare era mândria lor” (p. 266); „Veneai spre ei neînarmată, aruncau cu pietre în arhanghelii tăi, oastea lor zburătoare nu înfricoșa și nu oprea pe nimeni, izbânda fariseilor era predestinată”; „Nu poate încuraja pe nimeni” (p. 266); „Ionița: nimeni nu știa ce se face în sufletul meu”; „Nimeni înăuntrul tău nu plânge și nu râde. Toți trec pe alături, își feresc privirea, nimeni nu are grija ta, nimeni nu și-i dator cu nimic, cel bun la inimă încă n-a venit” (p. 268); „Alții nu aveau trecere nicăieri” (p. 269); „Tu, scriitor mare. Eu, nimeni” (p. 270); „Totul era predestinat, fericirea nu există nicăieri, arhanghelii plângeau” (p. 270); „Îl aștepta victoria sau înfrângerea, o femeie nu însemna nimic” (p. 271); „Nimeni nu mă primea, nimeni nu avea milă de mine, în zadar am venit aici” (p. 272); „Cicoarea în grâul copt nu putea fi nimicită de nimeni, frumusețea ei albastră e nemuritoare” (p. 272); „Prunul care nu a rodit niciodată se înalță nemișcat în odaia soarelui” (p. 289); „Niciodată nu voi uita culoarea fină, gălbuie, floarea ta a ajuns până la inima mea, frumos și tainic este numele tău, în ceas de cumpănă el mă va ajuta. Minciuni, nimeni și niciodată n-a legat mături din ramurile tale.” (p. 274); „Nimic nu era constant. Totul venea spre noi în goană și în goană dispărea.” (p. 274); „Nimeni nu se vrea luat la ochi”; „Nimeni nu îndrăznea să plece” (p. 274); „Nimeni însă nu știe cine este satan” – (p. 278); „Autorul: Ah, Nica, nimeni nu te va iubi niciodată!” (p. 279)
Transferați pe planul creației romanești, asemenea termini nu au decât o semnificație metaforică. Timpul gol sau timpul plin din roman nu reprezintă un concept abstract ci un timp spațializat, real sau imaginar, în care evenimentele pot fi distribuite în ordinea cea mai diversă, încât, uneori să poată doar sugera timpul ca absență.
Am ales să vorbesc despre acest roman, pentru că în el veți descoperi, mai mult decât altundeva, ființa intimă a celei care a fost Lidia Istrati – Omul Cetății.
„Lidia Istrati era printre noi. Era cu noi și noi eram cu ea.” (Dumitru Matcovschi)
Un articol semnat de VERONICA POPA
De aceeași autoare: Citeam în alfabetul unei flori…
