Dumnezeu nu achită nota de plată, ci națiunea pentru felul în care a consumat.
În locuința numărul 13 de pe strada Plevnei, un tânăr este așezat la o masă, citind o publicație pe care a primit-o recent de la redacție. Încerca să o încleșteze cu mâinile, tot mai puternic, dar hârtia velină de format A4 a publicației, îi juca feste. Neliniștea legată de ce găsea scris în ziar, îi era trădată de multiplele fioruri care îi treceau prin tot corpul extenuat de muncă. „Muncitorul nu poate munci cu burta plină.” Și cât de adevărate erau aceste cuvinte.
Era ora 20:00 când tânărul s-a așezat în fotoliul verde, cu cana din porțelan alb marca Rosenthal, umplută cu un fel de ceai verde și cu o bucățică de ciocolată neagră lângă, 80% cacao fiindcă ținea la silueta sa. Pe chipul său schimonosit, ochii mici de culoarea cerului, părul ciufulit, se citea resemnarea asupra sistemului monetar ce îl afecta din plin:
-Doamne, până aici trebuia să-mi măsori destinul? Puteam mai mult, dar Tu Doamne, nu ai vrut. Dar nu mă sfădesc că nu-i de bine cu Tine. Știu vorba aceea din Scripturi: „Dumnezeu a dat! Dumnezeu a luat!”
Acum este aproape ora 21:00, deci o oră de când Costache răsfoiește cu înfrigurare paginile publicației. Camera în care se afla, era frumoasă. Perdelele de un crem orbitor emanau în odaie, un aspect antic. Mobila cu un aspect baroc de un maro blând întărea senzația din ce în ce mai puternică de a simți că te afli în una dintre dormitoarele marilor edificii europene. Pereții erau parcă niște coloane ale unui amfiteatru roman, stropiți de un alb imaculat. Într-o parte a camerei, era agățată poza alb-negru înrămată a tatălui său, un vestit colecționar. La o vârstă destul de înaintată, ajungea să vândă replici după monede romane pentru a procura bani. De când cu scandalul cu monedele romane și vânzarea acestora a stagnat dintr-odată.
Sub poza înrămată se aflau cărți, dar nu de orice fel. Adevărată bibliofilie românească și străină, un panou plin cu decorații românești complete, având și brevetele acestora, toate rămase fiului său care a știut să le aprecieze și să nu le vândă la jumătate de preț la anticariatele și magazinele de antichități de la colțuri. La loc de cinste, se afla expusă o ediție de la 1938 a unui volum de Poezii de Mihai Eminescu, înfrumusețat de multe desene ale unor pictori celebri: Corneliu Baba, Camil Ressu, și alții.
Tatăl lui Costache, Constantin, a săvârșit mari fapte și în primul război mondial! Participarea necugetată la acest război, secerător de vieți, i-a adus și sfârșitul. Pentru el, pământul românesc era totul. Trăia pentru acesta! Era infanterist în armată și se ocupa, mai cu tragere de inimă, de repararea mașinilor de război și armelor folosite pe front. Pentru forța sa extraordinară, a fost poreclit „Vârtosul”.
Pe front, a fost prins într-un câmp înzăpezit. Chinurile crâncene din acea noapte au fost îngrozitoare. Așteptarea intervenției care nu mai sosea, amplifica frigul pătruns în fiecare colțișor liber al echipamentului său, dorindu-și și mai mult moartea. S-a nimerit ca în acea noapte să fie el cel care ducea muniție și aproviziona armata română. Tot atunci și ninsoarea s-a pornit năprasnic. Înainte de a se porni, condițiile climatice erau totuși favorabile.
A fost totuși găsit mult mi târziu de cei care patrulau în zonă și adus la o bază apropiată. Acolo s-a hotărât amputarea piciorului. Dar el a dat o replică imediată:
-Compatrioții mei, dacă vreți cu adevărat să mă salvați, nu mutilați corpul dat de Dumnezeu și lăsați-l, așa cum a fost adus la lumina nașterii. Dumnezeu a dat. Dumnezeu a luat.
A mai trăit așa câțiva ani, dar până la urmă inima sa mutilată de grijile vieții de mâine, de solicitările repetate ale muncii aprige, a încetat să mai bată.
Poveștile acelor clipe, întipărite pentru totdeauna, stârnesc și acum după zeci de ani în conștiința lui Costache, regrete amare. Îl făcea să scuipe cu o atitudine acrită, de parcă ar fi vrut să alunge pentru o clipă tot cuprinsul acestui coșmar. În inima sa, trosnește și astăzi dorul involuntar de tată de fiecare dată când contemplează poza înrămată de patina nesfârșită a vremurilor demult apuse. Doar el este singurul care simte trecutul sumbru în plinătatea sensului acestuia.
Lângă el, câinele său Docsy. Un bishon maltez și pufos, o amestecătură între fulgii de nea căzuți la prima ninsoare. O sinteză reușită și o ființă drăgălașă cu ochii negri ca două măsline, un năsuc micuț, o guriță nevăzută din cauza blanei ce-l acoperea și o codiță stufoasă.
Deodată liniștea de mormânt este tulburată de niște bubuituri în ușă. Docsy tresări la auzul lor și începu să latre. Nealarmat de bătăile tot mai asurzitoare, de parcă își programase exact atunci o întâlnire, Costache își ia ultima sorbitură din ceai, lăsă publicația și pornește spre ușă.
Ajuns în dreptul ei, întrebă liniștit, nebruiat de repetatele bătăi în ușă și de lătratul lui Docsy, care parcă făceau parte dintr-o orchestră din seara aceea:
-Hello! Cine e?
O voce îi răspunde pe un ton stimulat parcă de junghiuri în spate de diferite intensități:
-Domnul Roșeață! Deschide ușa, imbecilule!
-Ooo! Domnule Roșeață, ce faceți? Cum vă simțiți? Ce se mai aude prin politică? Mă bârfesc ciocoii?
-Sure, dar vrei neapărat să stăm cu ușa închisă sau pot intra?
Deschise ușa și îl primi.
-Taci, nu spune nimic. Pereții au urechi. Ia-ți ceva pe tine că trebuie să plecăm urgent. Ambasadorul american a venit în audiență și trebuie să fim prezenți pentru acest moment istoric. Cum îmi stă cravata?
Se pare că a fost o întrebare fără răspuns.
Olimpia Solomonescu primise în audiență pe Alan Green, ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București, la data de 26 decembrie 1989. Venise cu anunțuri proaspete de la președintele George Bush, cum că acesta a declarat că sprijină Frontul Salvării Naționale.
-Guvernul Statelor Unite ale Americii, cu sprijinul deplin al poporului american, transmite felicitări Frontului pentru restabilirea în România a unui guvern pe rațiuni democratice.
În acel moment, ambasadorul englez la București se ridică:
-Dar cu reședința ambasadei noastre de la București cum rămâne? A fost vandalizată și distrusă de indivizi belicoși.
-Guvernul american dorește ca chestiunea în cauză să fie urgent rezolvată, a replicat Alan Green. Va locui până când problema o să se rezolve, la reședința ambasadorului american. Iar securitatea să fie dublată în zone de felul acesta. Nu vrem să trecem printr-un ragnarok.
Ziarele timpului scriau despre acțiunea unui grup de indivizi loiali vechiului regim și care voiau să se refugieze la ambasada americană. Nereușind acest lucru, au năvălit și au distrus totul în calea lor, precum au făcut invaziile tătaro-mongole din Evul Mediu. Acest incident se întâmplase pe data de 25 decembrie la consulat.
-N-avem cum să-i ucidem și nici să-i predăm maselor populare. De aceea, rugăm ca paza ambasadei americane la București, cât a rămas din aceasta, să fie triplată. Noi, alături de congresmeni și oameni politici dorim să vizităm România, în ciuda evenimentelor devastatoare petrecute aici. Aceste vizite să se organizeze cât mai repede cu putință pentru a cunoaște realitățile politice de la fața locului.
În ciuda relațiilor bilaterale de bunaugur între România și S.U.A., mărul discordiei nu a întârziat să-și facă apariția. Chiar dacă guvernul american declara că sprijinea Frontul nou format, interesul în zonă s-a aflat la acea audiență. Ce urma era ceva fără precedent în istorie, nemaiîntâlnit de la Monroe încoace.
Alan Green, atâta timp cât a stat pe fotoliul pus la dispoziția sa, nu era deloc recalcitrant. Dar odată ridicându-se, era clar că treburile aveau să se precipite și să întâlnească un punct de cotitură tot mai simțitor.
– Emigrarea României, scurt pe doi, are un bilanț foarte sărac. We have to look for the facts, not words. Suntem îngrijorați de felul în care țara voastră percepe chestiunea minorităților naționale și religioase. Din 1975 de la clauză, emigrarea a crescut. Dar se pare că acum stagnează. Nu este de acceptat acest lucru. Prin aprobarea actualului președinte, România este detașată de clauza națiunii privilegiate. Acest lucru până la următoarele ordine. În cazul în care, Frontul o să coopereze cu noi și în problema emigrării, îi vom acorda credit doar acesteia. Nu există nici o justificare pentru ca România să continue să-și însușească acest statut.
Câțiva oameni politici se ridicară deodată. Parcă erau fragmente dintr-un scenariu bine regizat și sincronizat: Anarhie, anarhie, anarhie s-a făcut în România!
-Asasinarea președintelui vostru ne-a făcut să pactizăm cu noua conducere a Frontului Salvării Naționale și să fraternizăm cu aceștia. De aceea, Frontul nu este al Românilor, ci este o conducere dublă româno-americană!
- Nu pot să cred! se lamentă Costache…
O altă pagină a istoriei românilor tocmai s-a scris. Suntem pe data de 26 decembrie 2000, la 11 ani de la dezastru, când România devenea stat cu o conducere româno-americană. Se mai întâmplase asta odată, puțin după începerea celei de a doua conflagrații mondiale, când România devenea stat național-legionar.
Raporturile de fraternitate de la Nixon, Ford și Carter…au favorizat infiltrarea elementului străin american în economia și politica românească. Cine nu învață din istorie, riscă să o repete.
Dacă la 1689 s-a petrecut în Anglia o „revoluție glorioasă”, un epitet puieril gândindu-ne că este asociat cu termenul de „revoluție”. Pentru că din capul locului, o revoluție face sinonimie cu „anarhia”, „masacrul”, nicidecum cu victoria. La 100 de ani după, la 1789 se întâmpla în Franța, o „revoluție franceză”, ci nu o „revoluție a francezilor”. Iar la 30 ianuarie 1889, era înregistrată moartea misterioasă la Mayerling a moștenitorului tronului Austro-Ungariei, Rudolf, și a metresei acestuia, Maria Vetsera, în vârstă de 16 ani. Acum, pe sulul imens lăsat deschis în fața voastră, stă după 100 de ani și „România dodoloață” ca stat româno-american.
THE END!
Citiți și România: Drama din spatele tăcerii, de același autor.
Textul a apărut în antologia “Scumpa Patrie!” coordonată de Clubul de Inițiativă Literară, Ed. Cygnus, 2018.
