Un război mocnit, unilateral, mă face să mă încăpățânez să nu-i mai pomenesc. OK, am înțeles, cât a fost caniculă că nu le-a plăcut și nu s-au mai făcut auziți, dar de-o săptămână toamna a venit cu adevărat, cu frig dimineața, seara și noaptea, ba chiar cu o ploaie repede trecătoare. Și atunci, de ce se încăpățânează să tacă? În doar două dăți de-a lungul ultimelor trei săptămâni i-am auzit și o singură dată i-am văzut: o planare lentă, ca o barcă dusă de valuri molcome, obosite și tăcute. Așa că-i las în plata lor de pescăruși strămutați pe meleaguri străine și, până nu apar cu adevărat, nu mai spun nimic despre ei pentru că, pur și simplu, nu merită.
Că sexul vinde nu e nicio noutate, dar că sexul pur și simplu poate da valoare unei povești, fie ea scrisă sau filmată, este – și asta se știe – fals. Într-o lume în care exhibarea intimității nu mai are capacitatea de a ridica sprânceana niciunui puber sau a unei babe, apelul la sex a devenit un intrument facil, care nu face diferența între valoare și non-valoare. Pentru că, nu-i așa, mai întâi trebuie să ai povestea. În lipsa ei, sexul nu face doi bani.
Am văzut, în sfârșit, La grande bouffe (Marea crăpelniță) a lui Marco Ferreri (1974), cu o distribuție de forță: Marcello Mastroianni (jucându-l pe Marcello), Ugo Tognazzi (jucându-l pe Ugo), Philippe Noiret (jucându-l pe Philippe), Michel Piccoli (jucându-l pe Michel) și Andrea Ferreol (jucând-o pe Andrea). Deja interesant, nu-i așa? Poate că Ferreri a vrut să ne spună că rolurile interpretate de fiecare au câte ceva și din personajele (și personalitățile) din realitate, că nu sunt doar niște simple roluri. Sau poate că nu.
Un grup de patru prieteni, un judecător, un pilot de avion, un chef, probabil cu ceva stele Michelin și un (fost) star tv, fiecare dintre ei aflat într-o criză existențială, își propune să se sinucidă prin exces gastronomic. Nu e un exces alimentar pur și simplu, este unul în care feluri sofisticate (și grele), pentru connaiseurii gourmanzi, sunt gătite permanent, în cantități uriașe, ca și cum o astfel de moarte ar putea fi una de o calitate superioară morților ordinare. Sau, dacă nu superioară, măcar plăcută.
Dar excesul alimentar, doar el, este insuficient celor patru. Dacă e să fie plăcere (de a mânca), atunci să fie supra-plăcere. De aceea, grupul apelează la serviciile a trei prostituate, cărora li se adaugă o profesoară rubensiană (cea mai prostituată dintre toate?), care vă rămâne alături de cei patru până la sfârșit, supraviețuindu-le și, cumva, supraveghiindu-le moartea, devenită bun (sexual) comun, fără supărare, ca între frați. Ca și cum ai împrumuta o pereche de șosete celui aflat în nevoie.
Decoruri somptuoase, à la Bertolucci, în aceleași stacojiuri și auriuri decrepite (ale caselor unei burghezii apuse), treceri de la prim-planuri care urmăresc anumite detalii la cadre panoramice care reușesc să surpindă cu acuratețe alte detalii (necesare), filmări în cheie romantică, a unui romantism și el apus (muribund) dar încă existent, în culori pastelate, stinse (precum se stinge viața protagoniștilor cu fiecare masă consumată), cețoase sau prăfuite, o poezie întreruptă când și când de grotescul violent al câtorva scene de ospăț sardanapalic, un grotesc dus dincolo de capacitatea (mea) de a suporta imaginea, filmul lui Ferreri este o capodoperă greu de… digerat. De altfel, nici nu se stinseseră bine ecourile scandalului produs cu doi ani în urmă de bertoluccianul Ultimul tango la Paris (foarte slab, raportat la Marea crăpelniță), că Ferreri a produs un nou scandal, unul în care sexul din film a fost personajul principal (la fel ca la Ultimul tango…).
Cea mai facilă cheie de interpretare este aceea a criticii față de societatea de consum, în care, indiferent de suntem săraci sau bogați, școliți sau lipsiți de școală, mai tuturor ni se întâmplă să deraiem de la alimentația care întreține viața, la viața trăită pentru a ne alimenta. De dragul ei. Dar să ne oprim la o asemenea cheie este una din modalitățile de a rata filmul, a cărui substanță este atât de deasă, precum un op filosofic bine scris. Nu dezvălui mai mult, mă gândesc la cei care vor să-l vadă, pentru că este un film care merită văzut (dar cu burta nici plină – ca să nu te-apuce voma -, dar nici goală – ca să nu înnebunești de poftă).
Cât despre pescăruși, rămâne cum am stabilit: nimic, până nu-și cer iertare.
Citiți și In the mood for love…
