Dacă vrei să înţelegi ceva din bucuriile vieţii, fereşte-te de femeile emancipate cu buletin de capitală. Sunt perfecte. Convinse de această evidenţă. Oglinda, ca şi aerul, parfumurile de firmă, tăietura trend a tot ce „aruncă pe ele”, sunt modul de a se menţine în viaţă, făcând posibilă și existența celorlalți muritori înconjurători. Prezenţa lor onorează, revigorează, însuflețește, înaripează fantezia, animă la viciu și sfințenie, la supunere și bravadă.
Capriciile destăinuite, cu jumătate de gură, sună ca un ordin în inima oricărui biped care aspiră la gradul de „bărbat adevărat”. Satisfacerea unor asemenea răsfățuri ale doamnei , înnobilează, deschide orizonturi, poate chiar acela la care numai puțini pot spera într-o bună zi, de a fi numiți, ridicați, prin puterea zvonurilor binevoitoare, la rangul de gentelmani de capitală dâmbovițeană. Aşa privesc ele lucrurile, aşa le acceptă şi așa lasă și ele, lucrurile, cu adâncă recunoștință, să fie privite. În societatea bucureșteană dictatura femeii chic, a cucoanei elegante și a misterului feminin în plină efervescență a supraviețuit războaielor, dictaturilor, epurărilor și prigoanelor de tot felul.
O perfectă armonie între supus şi stăpână a continuat, fără întrerupere, să înflorească și să persiste în saloanele bucureștene, chiar și atunci când se refugiau prin beciuri de teama bombardamentelor, în poduri de teama „ridicărilor” sau ca azi când rezistă pe baricadele cluburilor până târziu după răsărit, să nu găsească descinderile mascaților pe nimeni acasă.
Unui ins ca mine, evadat din capitală în plină glorie a tinereții, fără un ban în buzunar, cu ţoale cumpărate la reduceri, gata să facă foamea numai să poată locui într-o casă fără kitsch-uri, care renunțase să mai bată zi și noapte gloriei la ușă (poate deschidea și atunci să vezi belea), întâlnirea cu o asemenea fiinţă are un grad de probabilitate care ţine de matematica numerelor imaginare.
Totuşi, odată, demult, pe când făcea părul mere şi răchita rapoarte la Secu, ieşeam de la un chef monstru cu o astfel de doamnă. Făcea parte din categoria „Snoabă de snoabă”. Dacă a fost să fie, apoi a fost din cauză că eram în provincie.
Elita provinciei trăieşte din convenţii staţionare, se hrănește cu vise fără coadă de cometă la butonieră, are rădăcini în viața burgheză tot așa cum florile de casă le au în ghiveci. Femei fatale nu există. Numai fete de măritat și soții serioase. Viața lor se petrece în spatele unei perdele a cărei ridicare ar avea, de cele mai multe ori, efecte fatale. Fetele se mărită numai cu al doilea, ceilalți fiind comasați sub numirea generică „primul care nu m-a înțeles, a văzut în mine numai trupul și nu sufletul.” Acum nici trupul nu e sigur că l-a văzut pentru că în provincie, locuințele sunt destul de îngrămădite, lumea e curioasă, așa că lumina stinsă devine o obligație de păstrarea generală a moralei publice. Cât despre soții, ce să spun? Nu greșesc, își lărgesc numai orizonturile. Amantul ei vine la masă duminica, amanta lui iese în oraș cu prietenele.
Visele se consumă neîmplinite, altfel nu ar avea farmec. Curiozitatea faţă de nou e mascată sub zâmbetul bunăvoinţei şi micile fisuri între destine se lipesc de la sine cu o cocă vâscoasă, care se usucă iute, numită plictis. În provincie, adevăratul scandal este ceva care moare repede, ca un foc peste care se aruncă cenuşă, să nu încălzească prea tare.
Ce căuta în aceste cercuri o doamnă din capitală, cu pedigri-ul mai sus amintit? Sincer, nu are nici o importanță. Pe vremea aceea acțiuni de caritate nu existau, cum nu exista, în fapt, nici elita pe care şi unii şi alţii, bucureşteni, provinciali, o mimau cu pasiune, dar nu o simţeau decât ca pe o punere în scenă a cărei distribuţie o pot părăsi când doresc. Adevăratul sânge albastru se scursese demult în rigolele fetide din celulele închisorilor, prin tranșeele unui război pierdut de cum am pus piciorul dincolo de Prut sau în mizeria la care sărăcia exilului te obliga de cum ajungi pe ţărmurile libertăţii neîngrădite. Elita socialistă era o autoinflamare, o ambiţie subterană a copiilor care nu vor să semene cu părinţii, un ecou vag al unei neseriozităţi ancestrale care amesteca eroismul şi decadenţa în acelaşi ritm de dans din care istoria iese vlăguită şi mută.
Dar ea, doamna cu pricina, nu era preocupată de aceste cuvinte goale şi fără sens. Ca orice femeie emancipată, în adevăratul sens al cuvântului, se ocupa numai de ea însăşi, îşi era subiect de meditaţie, obiect de admiraţie, colegă de laude şi încurajări pe care le repeta în fiecare dimineaţă ca un fel de gimnastică de înviorare a propriei mândrii. Mai făcuse încă odată lumea fericită, prin faptul că se trezise de diminieață.
Mă uitasem la ea, de departe, toată seara, cum făcea conversaţie cu vârfurile degetelor perfect ojate, cum privea cu ridicăturile de sprânceană aproape imperceptibile, care lăsau să se înţeleagă multe fără să dezvăluie nimic. Era perfect îmbrăcată, machiată, dispusă să facă faţă oricărei situații pe un teren străin. Era un fel de a-și demonstra sieși consecvența cu propria-i identitate în condiții neobișnuite. Necunoscuţii sunt pentru femeia emanciapată terenul de manevră perfect în care charmul şi misterul se pot desfăşura în voie, îşi pot înfoia întregul evantai de sclipiri şi clinchete.
Prea multă siguranţă de sine este, în aceste condiţii, izvorul paşilor greşiţi pe care aceste perfecţiuni îi mai pot face, pentru ca apoi să îi camufleze elegant şi decisiv prin ignorare.
Pe teren propriu, femeia nu ar fi greşit atât de flagrant. Și cu cine? Cu un vechi cunoscut! Un necunoscut ar fi fost un capriciu, o fantezie, un „chose”. Un vechi prieten e o slăbiciune, o ranchiună, un păcat!
O adusesem aici, în acest cerc de prieteni, să scap de una din serile care ameninţa să devină pentru amândoi o pată neagră, o plictiseală care ne-ar fi pus la pământ pentru o săptămână, dacă nu mai mult. Am fi fost obligați să bavardăm (adică să convorbim, să sporovăim, să ne amintim de copilărie și adolescență, acum când încă nu părăsisem bine tinerețea, ea nici pe sfert ca mine, evident).
La miezul nopţii era „obosită” de la vinul bun, adus direct din podgoriile din jurul oraşului. M-am oferit, cavalereşte, să o conduc la hotel. În lift simt cum cade cerul pe mine. Uitasem portofelul acasă. Cu ce să plătesc taxiul? Să promiţi şi să nu te ţii de cuvânt e mai rău decât să fii în preajma unei bombe nucleare cu două minute înainte de formarea masei critice. Numai că rezolvarea era la un minut distanţă. Petrecerea se ţinuse pe scara unde locuiam. Am apăsat comanda pentru etajul în care îmi petreceam existența de neoprovincial. Liftul, în loc să o coboare, a început să urce.
Aşa am aflat că între simţul observaţiei şi cantitatea de alcool consumată, nu există un raport linear. S-a uitat în ochii mei şi a şoptit cu un glas care nu lăsa loc de interpretări:
– Aşa te vreau! Hotărât!
Mai hotărât nici că se putea. Era puţin trecută de treizeci, antrenată prin săli de sport, călătoriii în străinătate la clasa business a liniilor aerine din toate zările, parfumuri unul şi unul. Un dar căzut din cer pentru un autoexilat. Numai cine a gustat din ambele feluri de mâncare, capitală și provincie, poate face diferența fină, aproape imperceptibilă, totuși hotărâtoare, dintre ele.
*
După trei sau patru minute hainele indicau, pas cu pas, drumul de la intrare până în dormitor. Numai că… După chef, mai trebuie să mergi la baie, să bei un pahar de apă, să te speli pe dinţi, ba chiar să faci un duş. Să zicem că îmbrăcatul pijamalei nu mai e necesar… Pasiunea se consuma precum înaintarea unui tren rapid cu mers de cursă locală. La fiecare cinci minute opream într-o haltă. În halta cu fumatul unei ţigări mi-am dat seama că urmează partea mai grea a drumului, acolo unde căile ferate seriose pun două locomitive să tragă garnitura.
Imediat ce mucul de ţigară a fost strivit în scrumieră, am început să primesc indicaţii. Concise, precise, fără posibilitatea de a fi contrazise. Am tăcut. Am ascultat. Am fost zelos, am fost energic, am fost meticulos, atent, răbdător, săritor, am ghicit intenţiile, m-am străduit să vin în întâmpinare. Într-un cuvânt: am fost un gentelman! Din născare, nu din întâmplare. Când credeam că lucrurile se vor potoli, aud glasul unei fiinţe căreia i se clatină pământul sub picioare:
– Promite să nu mă minţi.
– Crezi că pot?
– Tu mă placi?
– Nu simţi?
– Încă nu ai terminat… mor de somn.
Să mint? Să nu mint? În asemena momente spui orice, numai să ieşi cu onoarea nevătamată. Am spus diplomat:
– Tu prima!
– Obişnuiesc să o fac singură. E mai decent, mai intim.
Cuget.
– Cu mine nu merge aşa.
Ori îmi dădea o palmă ori mă trimitea să dorm pe canapeaua din sufragerie. Pronosticul oscila când aud:
– Cum adică?
– O să vezi.
Gura încremeise, lăsând la vedere dantura perfectă. Când o femeie, în loc să ţipe, tace, începi să te gândeşti ce bine era dacă nu vorbeai prea mult.
– Convinge-mă!
Să fi fost politeţe? Oboseală? Curiozitate? Ceva a fost.
Zorii se apropiau, noi nu ne potoleam. Simţeam cum se apropie aceea culme, dorită, visată, negociată. Clipa venea, se depărta din nou, ca o teamă, ca o nelămurire, ca o ambiție care nu vrea să se frângă în brațele unui bărbat abia cunoscut. Prietenul vechi nu intra la socoteală. Totul reîncepea. Clipa se depărta, apoi începea să se apropie. Urcam o scară care, de obicei, duce spre al nouălea cer. La noi stătea pe loc, de prea multă forfotă şi încrâncenare. Nu era sex, era război civil. Nici unul nu vroia să se dea bătut.
Între două răsuflări, ne-am oprit, am deschis ochii. În aceeaşi clipă. Exact în punctul dincolo de care apropierea te face să pierzi claritatea contururilor. Răsufla greu. Aerul se prelingea pe pielea asudată până jos, dincolo de pântece. Am rămas neclintit, încordat, hotărât să nu o las să se mişte. Am simţit sfârtecarea scurtă care îi trecea din muşchii abdomenului spre coapse. Un lichid limpede, fără gust, ţâşneşte prin încolăceala picioarelor, dispărând în ţesătura cearşafului. Ochii i se înnegurează, muşchii feţei devin rigizi şi din albul danturii, trecând în conturul aprins al buzelor, începe să se răspândească încet, imperceptibil, peste trăsăturile feţei, ale gâtului, ale umerilor şi braţelor, cucerind, în tăcere, sfârcurile sânilor, suprafaţa pieptului şi, într-un final, pe toată deplinătatea trupului, frumuseţea. Înflorea în îmbrăţişare aşa cum crengile de cireş înfloresc într-o anume clipă a nopții de mai, umplând aerul cu mireasma şi culoarea unică a nevinovăţiei de la începutul lumii. Devenise, fără să știu cum, toate femeile pe care le ţinusem vreodată în braţe. Se topea, se cufunda sub pielea mea, ieşea din mine aşa cum ies focile din apa îngheţată să nu scape răsăritul după o lungă noapte polară. Era înlăuntrul meu, în afara mea, într-o îmbrăţişare care rostogolise sensurile. Mă absorbea, mă aspira şi mă elibera în ritmul în care eu, la rându-mi, intram, ieşeam din ea. Pierdusem odată cu hainele toate faptele vieţii de dinainte şi de după. Aruncasem de pe noi nume şi gânduri, amintiri şi dureri, spulberări de vise şi râsete de niciunde. Era ca un un tărâm pe care nu mai călcase picior de om. Fiecare cută a pielii era o terra incognito. Am simţit, am povestit, am minţit şi am jurat cu vârfurile degetelor, cu apăsarea buzelor, traducând micile convulsii ale trupului ei într-un alfabet nou, pe care îl înfiinţam atunci şi acolo, să fie pe înţelesul tuturor. Am lăsat-o liberă, dar am ţinut-o de mână să ştie că sunt lângă ea. Era lumina când se sparg norii după o lungă întunecare, era râsetul unui copil de dincolo de zidurile timpului.
*
A sărit din pat, s-a închis în baie. Cu cheia! Am lăsat-o câteva minute. Am bătut la uşă. Insistent. Deschide în cele din urmă. Tremură, are dungi de rimel răspândite pe faţă, pe mânile care încercaseră să preîntâmpine dezastrul. Genunchii îi tremură. Stă pe marginea căzii, sprijinită cu palmele şi fruntea de fainţa rece.
Exagerasem?
Nu, nu am nimic de băut prin casă. Mă uit la ceas. Prietenii trebuiau să fie în picioare. Dacă nu cumva, plecaseră la servici. Altă soluţie mai rapidă nu am. Îi spun să se îmbrace până vin cu un taxi şi o bere rece. Îmi apucă braţul, îl strânge uşor. Atenţionare? Mulţumire?
Sun la vecinii cu cheful. Deschide stăpâna casei.
– Ce-i cu tine?
– Ţi-a mai rămas o bere?
Prietena dispare. Aud uşa de la frigider, apoi văd sticla aburită de la condens. Gestul începe dar rămâne undeva la jumătatea drumului.
– De când te-ai apucat să bei bere?
– Nu beau… o iau ca medicament! Mă doare capul.
Anii au crescut între mine şi aceea clipă cum se ridică pădurile pe pajiştele unde nu calcă, prea des, omul. Prin hăţişul lor trece, din când un licăr de lumină… un ecou îndepărtat al unei vieţii, al unor întâmplări care tremură, ca o flacără, ca o taină care a uitat să se stingă.
Citiți și O petrecere flower power, de același autor.
Fragmente din volumul „Povestirile unui libertin din alt secol”
Asociația Anonymo Muza, 2013
