Nu cu mult timp în urmă mi-a fost trimisă o poezie de Ion Vinea. Se numește „Revedere”. O știam, și totuși o uitasem. Îmi plăcea, și totuși o uitasem. Pentru că uităm, uneori, ce ne place. Viața are felul ei de a ne aminti că tot ce e frumos e fix acolo unde ai uitat să mai privești. Și apare cineva care îți bate la poarta inimii și deschizi. Și frumosul năpădește deodată din toate părțile.
Publică versuri încă din anii de liceu, alături de Tristan Tzara și Marcel Iancu în revista Simbol (1912- 1916), apoi conduce el însuși revista Contimporanul, in care promovează scriitori moderniști și avangardiști. Revista se dovedește a fi un succes, alături de scriitori români, editorul Vinea publicând și autori de altă naționalitate, păstrând o notă de actualitate și deschidere largă. Registrul liric al lui Ion Vinea a fost foarte amplu, de la poezia simbolistă elegantă și decorativă sau ironic-patetică, până la modernismul învecinat cu extremismul avangardiștilor, pe care totuși s-a ferit să-l adopte în practica literară.
Capacitatea lui de a trece de la o formulă poetică la alta a fost singulară în literatura română, versurile lui putând aminti de Lucian Blaga, dar și de Tudor Arghezi sau Adrian Maniu. Ca și Ilarie Voronca, Ion Vinea este un mare creator de imagini, fără a slăbi însă niciodată controlul inteligenței artistice asupra fluxului imagistic. Față de creația sa poetică a dovedit nepăsare, risipindu-și versurile în paginile diverselor publicații la care colabora, fără preocuparea de a și le aduna într-un volum. O va face totuși în anul 1964, când la 26 iunie se dă „bun de tipar” volumului „Ora fântânilor” de către Editura pentru Literatură. Ion Vinea, în vârstă de 69 de ani, nu își va vedea însă cartea în vitrinele librăriilor. Se stinge din viață câteva zile mai târziu, în ziua de 6 iulie.
Revedere
– Mă dor în mine drumurile înapoi.
– Ești palidă, ochii tăi sunt mai mari.
– Te-am așteptat, fiindcă te-am gonit.
– Am fugit să găsesc o depărtare mai adevărată.
Peste tot locul e deopotrivă de departe și de aproape de tine
– Mai sunt în sufletul tău aceeași?
În ce întuneric am rătăcit…
– Am smuls împleteala cântecului nostru care s-a pierdut ca firele unui izvor
dezbinat de stânci.
Tu care ai stins celelalte povești
te-am urmărit cu visul în orașe mari
cu steaua ta deasupra.
– Am vrut să-mi crească numele ca o veste către tine.
– Te-am vrut frumos ca un catarg care se-ndepărtează
și te-am lăsat să pleci.
– Te-am regăsit ca o rugăciune din copilărie, dar gândurile mele nu mai cred.
