<div class="x11i5rnm xat24cr x1mh8g0r x1vvkbs xtlvy1s x126k92a">
<div dir="auto"><strong>”Între oglinzi paralele”: Cella Serghi Èi Camil Petrescu</strong></div>
<div dir="auto" style="text-align: center;"><strong>Cine a fost Cella Serghi ?</strong></div>
<div dir="auto">
<div id="attachment_42278" style="width: 330px" class="wp-caption alignleft"><a href="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2022/09/290464365_5537324026279232_2034222344862670070_n.jpg"><img aria-describedby="caption-attachment-42278" class="size-full wp-image-42278" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2022/09/290464365_5537324026279232_2034222344862670070_n.jpg" alt="" width="320" height="320" /></a><p id="caption-attachment-42278" class="wp-caption-text">Prof. univ. Ion Ionescu-Bucovu</p></div>
<p>Născută la 22 octombrie 1907 în ConstanÈa, într-o familie de vechi dobrogeni, <strong>Cella Marcoff</strong>, cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară, scriitoarea va rămâne ataÈată toată viaÈa de farmecul Èinutului natal, aÈa cum de altfel Èi mărturiseÈte: &#8222;<strong><em>M-am născut la ConstanÈa, într-o casă de pe strada Mării, Èi prezenÈa mării a avut o influenÈă deosebit de puternică asupra copilăriei mele. DespărÈirea de mare, din cauza refugiului, a fost un Èoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen &#8211; în mare măsură autobiografică &#8211; e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărÈiri. Chiar mai târziu, în faÈa ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la ConstanÈa cu prilejul săpăturilor Èi mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluÈe, figurine Èi tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta Èi le strângea. Tare aÈ fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră</em></strong>&#8222;.</p>
</div>
<div dir="auto">Scriitoarea va continua permanent să evoce marea, &#8222;<strong><em>marea e o prezenÈă vie Èi o prezenÈă de vis. MiÈcarea ei necontenită, valurile care se izbeau cu disperare de stânci Èi toate acele schimbări de culoare, de la verdele jadului la albastru de cobalt, nisipul, aur încins, dimineÈile triumfătoare de la Mamaia, Cazinoul Èi în centru statuia lui Ovidiu, iar la câÈiva paÈi, pe strada Traian, dugheana bunicului, ticsită de ulcele de lut ars, opaiÈe, amfore, sticluÈe irizate, figurine ciobite, descoperite în săpăturile străvechiului Tomis, totul era făcut să incinte, să neliniÈtească, să tulbure, să Èlefuiască sufletul unui copil</em></strong>&#8222;.</div>
<div dir="auto">Familia Marcoff locuieÈte în ConstanÈa până în 1916, refugiindu-se în timpul războiului la Brăila, apoi la BucureÈti. Clasele primare începute la ConstanÈa sunt continuate în oraÈele în care familia se stabileÈte. Urmează la BucureÈti Facultatea de Drept, luându-Èi licenÈa în 1931. Încă din timpul studenÈiei începe să lucreze, angajându-se ca secretară la un avocat.</div>
<div dir="auto">Se căsătoreÈte cu inginerul <strong>Alfio Seni</strong>, apoi cu judecătorul <strong>Ion Bogdan</strong>. Practică un timp avocatura, fapt ce serveÈte romancierei la cunoaÈterea diferitelor caractere, îmbogăÈind gama personajelor sale.</div>
<div dir="auto">Sub pseudonimul <strong>Gella Marin,</strong> trimite ziarelor &#8222;Gazeta&#8221;, de sub direcÈia lui Ion Pas, Èi &#8222;Reporter&#8221; un număr de reportaje Èi cronici teatrale, care s-au bucurat de mult succes. Primul său reportaj era intitulat &#8222;Weekend în Bucegi&#8221;. Aceste prime publicaÈii aveau să-i deschidă Cellei Serghi perspectiva permanentei munci literare.</div>
<div dir="auto">În 1937 apare în <strong>&#8222;Revista fundaÈiilor&#8221;</strong> primul fragment din romanul <strong>&#8222;Pînza de păianjen&#8221;</strong>, intitulat <strong><em>&#8222;Cele dintâi nedumeriri&#8221;</em></strong>. Debutul este remarcabil, lucrarea fiind apreciată de Camil Petrescu Èi Alexandru Rosetti. De fapt, <strong>Camil Petrescu</strong> o Èi determinase să scrie, după cum mărturiseÈte scriitoarea. Romanul în manuscris fusese citit în 1936 de <strong>Mihail Sebastian</strong>, care l-a recomandat lui <strong>Liviu Rebreanu</strong>. Se poate spune că talentul Cellei Serghi s-a afirmat odată cu apariÈia acestui roman. AÈa se face că prima lucrare a autoarei a fost recomandată publicului de trei mari scriitori: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu Èi Mihail Sebastian.</div>
<div dir="auto">Romanul a apărut cu o banderolă pe care scria: „<strong><a href="https://bel-esprit.ro/liviu-rebreanu-astazi-as-vrea-si-eu-sa-nu-iubesc/" target="_blank" rel="noopener">Liviu Rebreanu</a></strong>, Camil Petrescu Èi <a href="https://bel-esprit.ro/mihail-sebastian-stelele-nu-se-intorc-niciodata-din-drumul-lor/" target="_blank" rel="noopener"><strong>Mihail Sebastian</strong></a> au recomandat Editurii acest roman”. Despre întâlnirea cu autorul lui &#8222;Ion&#8221; Èi clipa când punându-i mâna pe umăr i-a spus cu toată gravitatea &#8222;eÈti un scriitor&#8221;, Cella Serghi îÈi aminteÈte întotdeauna cu emoÈie. De acum înainte, scriitoarea îÈi trasează hotărât drumul spre cariera ei literară.</div>
<div dir="auto">Este chemată să publice în <strong>&#8222;ViaÈa românească&#8221;</strong> Èi <strong>&#8222;Revista FundaÈiilor&#8221;</strong> de Mihai Ralea, D. I. Suchianu Èi Al. Rosetti, iar <a href="https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/literatura/portret-eugen-lovinescu-unul-dintre-cei-mai-de-seama-critici-literari-140-de-ani-de-la-nastere-id30074.html" target="_blank" rel="noopener">Eugen Lovinescu</a> o invită la &#8222;Sburătorul&#8221;. Leagă astfel multe prietenii literare. SchiÈele publicate în revistele amintite, având aceeaÈi eroină &#8211; <strong>Mirona</strong> &#8211; vor deveni romanul de mai târziu <strong>&#8222;Cad zidurile&#8221;</strong>, apoi în alte ediÈii <strong>&#8222;Cartea Mironei&#8221;</strong> sau <strong>&#8222;Mirona&#8221;</strong>.</div>
<div dir="auto">LocuieÈte un timp la Paris, unde continuă să scrie Èi să citească fragmente în grupul studenÈilor români, fapt relatat în volumul &#8222;Mirona&#8221;, care cuprinde foarte multe elemente autobiografice. Lecturile în grup sunt stimulente pentru autoare, aÈa cum erau Èi citirile la &#8222;Sburătorul pentru <a href="https://bel-esprit.ro/hortensia-papadat-bengescu-si-literatura-feminina/" target="_blank" rel="noopener"><strong>Hortensia Papadat Bengescu</strong></a>, cu care creaÈia literară a <strong><a href="https://bel-esprit.ro/cella-si-camil-marea-idila-a-literaturii-interbelice/" target="_blank" rel="noopener">Cellei Serghi</a></strong> are tangenÈe.</div>
<div dir="auto">În 1945 e secretara UniversităÈii libere populare. După 1945, publică articole Èi schiÈe în revistele &#8222;Femeia&#8221;, &#8222;Flacăra&#8221;, &#8222;ViaÈa românească&#8221;. Romanele sale &#8211; toate bine primite de cititori, au cunoscut câte trei Èi patru ediÈii. Retipăririle confirmă odată mai mult popularitatea de care se bucură scriitoarea. Interpretă deosebită a sufletului feminin, personajele sale au găsit o largă audienÈă în rândul publicului. Mai toate eroinele au un destin tulburător Èi captivant, sunt firi complexe, parcurg drumuri deosebite în afirmarea lor socială. După cum apreciază critica literară, &#8222;<em><strong>ceea ce conferă originalitate scrisului Cellei Serghi este viziunea realistă a cărÈilor sale&#8221;</strong></em>.</div>
<div dir="auto">În afara creaÈiei originale, Cella Serghi este Èi o bună traducătoare, oprindu-se însă la lucrări care se circumscriu temperamentului său artistic (&#8222;Vă place Brahms ?&#8221; de Francoise Sagan Èi &#8222;Casa de hârtie&#8221; de Francoise Mallet-Joris).</div>
<div dir="auto">CreaÈia romancierei începută în perioada de înflorire a literaturii române &#8211; perioada interbelică &#8211; este în plină ascensiune.</div>
<div dir="auto" style="text-align: center;"><strong>Cine a fost Camil Petrescu?- Omul care ”a văzut idei”.</strong></div>
<div dir="auto">Camil Petrescu (n.22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist Èi poet. El pune capăt romanului tradiÈional Èi rămîne în literatura noastră în special ca iniÈiator al romanului modern.</div>
<div dir="auto">S-a născut la BucureÈti, la 22 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Èi al Anei Cheler. A rămas orfan de ambii părinÈi Èi a fost crescut la o doică din mahalaua MoÈilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul &#8222;Sfîntul Sava&#8221; Èi la Liceul &#8222;Gheorghe Lazăr&#8221; din BucureÈti. Rezultatele bune la învăÈătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile FacultăÈii de Filozofie Èi Litere de la Universitatea BucureÈti.</div>
<div dir="auto">ÎÈi ia cu brio licenÈa, cu calificativul &#8222;magna cum laude&#8221;, în faÈa unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu . Devine mai apoi profesor de liceu la TimiÈoara. ÎÈi ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată &#8222;<strong>Modalitatea estetică a teatrului</strong>&#8222;. A publicat un studiu în lucrarea &#8222;Istoria filosofiei&#8221;, coordonată de N. Bagdasar, legat de un cîmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.</div>
<div dir="auto">Debutează în revista Facla (1914), cu articolul <strong>Femeile Èi fetele de azi,</strong> sub pseudonimul Raul D.</div>
<div dir="auto">Între 1916 &#8211; 1918, participă ca ofiÈer la primul război mondial, iar experienÈa trăită acum se regăseÈte în romanul <strong>&#8222;Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război&#8221;</strong> (1930).</div>
<div dir="auto">În 1916, e mobilizat Èi pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăÈi în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german îÈi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viaÈă, după cum îÈi notează în <strong>Jurna</strong>l: &#8222;<strong>Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc. Sunt exclus de la toate posibilităÈile vieÈii. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie Èi de atenÈie cu care alÈii pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează “în Èoaptă” eu rămîn vecinic absent&#8221;</strong>. AmbianÈa războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la BucureÈti.</div>
<div dir="auto">Încă din anul 1920 participă la ÈedinÈele cenaclului <strong>Sburătorul,</strong> condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stînga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama ,<strong>,Jocul ielelor”</strong> Èi a eroului său, Ladima, din romanul ”<strong>Patul lui Procust.”</strong></div>
<div dir="auto">Debutul editorial se petrece cu un volum de ”<strong>Versuri. Ideea. Ciclul morÈii”</strong> în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său Èi unul dintre romanele importante ale modernismului european, &#8222;<strong>Patul lui Procust</strong>&#8222;.</div>
<div dir="auto">În 1939 este numit <strong>directorul Teatrului NaÈional din BucureÈti</strong>, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales <strong>membru al Academiei Române</strong>.</div>
<div dir="auto">Moare la 14 mai 1957, la BucureÈti. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu &#8222;Un om între oameni&#8221; rămâne neterminat. Ion NegoiÈescu îi va caracteriza sec romanul, drept &#8222;o întreprindere jalnică&#8221;. Motivul este simplu, Camil Petrescu a îmbrăÈiÈat principiile realismului socialist Èi a devenit unul dintre cîntăreÈii noului regim comunist. A adus contribuÈii novatoare în poezie, în tehnica romanului Èi a teatrului românesc.</div>
<div dir="auto">Camil Petrescu, personalitate multilaterală, s-a manifestat creator în cele mai variate direcÈii ale culturii. Cu vădite Èi temeinice aplicaÈii spre filosofie, formaÈia spirituală a scriitorului Èi-a pus amprenta asupra creaÈiei sale literare.</div>
</div>
<div class="x11i5rnm xat24cr x1mh8g0r x1vvkbs xtlvy1s x126k92a">
<div dir="auto" style="text-align: center;"><strong>Cella Serghi, scriitoare din dragoste pentru Camil Petrescu</strong></div>
<div dir="auto">Destinul Cellei Serghi se leagă indisolubil de scriitorul <a href="https://bel-esprit.ro/camil-petrescu/" target="_blank" rel="noopener">Camil Petrescu</a>. Dragostea i-a aruncat într-un joc dur, în care avântul ei tineresc căuta fericirea lumească, iar cinismul şi precauţiile lui tocmai asta evitau. În schimbul unui certificat de căsătorie, Camil Petrescu i-a oferit lumea largă a literaturii, pe care Cella a îmbrăţişat-o deplin şi în care şi-a cufundat amărăciunile, neliniştile şi singurătăţile.</div>
<div dir="auto">,,<em><strong>Cum au trecut anii, Cella! N-am ştiut atunci când am scris prefaţa că ea va cădea sub ochii tăi muiaţi în pânza amintirii. Da, în vara aceea ne-am cunoscut şi urzeala romanului era un motiv al convorbirilor noastre dintâi. Vorbeam despre munca mea de acasă, tolăniţi pe lespezile de la Lido. Pe urmă, după ce cartea a apărut, în noiembrie, eu am fost două luni bolnav&#8230; şi tu ai aflat şi mi se pare că te-ai speriat. Dar la urma urmelor, poate că n-a fost chiar aşa. Ceea ce e sigur e că erai blondă şi abia terminaseşi liceul. Ne cunoscusem tot la ştrand, la ştrandul Kiseleff, tu pe balustradă, cu părul auriu căzut pe jumătatea dreaptă a feţii, eu pe lângă duş. Dar să vorbim despre altceva&#8230;</strong></em>“</div>
<div dir="auto">Trecuseră aproape trei decenii de când Camil Petrescu începuse să scrie romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“ (publicat în 1930) şi de când o întâlnise pe Cella Serghi. Trei decenii în care povestea lor de dragoste s-a contorsionat în atâtea feluri încât nu mai rămăsese decât literatura.</div>
<div dir="auto"><a href="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2019/04/stiati-ca-cella-serghi-adevarul-ro.jpg"><img class="aligncenter size-full wp-image-9037" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2019/04/stiati-ca-cella-serghi-adevarul-ro.jpg" alt="" width="646" height="404" /></a></div>
<div dir="auto">În ianuarie 1954, Camil îi răspundea Cellei la o scrisoare, după ce ea îi spusese că i-a găsit cartea într-o librărie din Sinaia şi a recitit-o, avid, „pentru a câta oară?“, într-o singură noapte. În finalul scrisorii, ca un oftat neauzit, Camil o îndeamnă să schimbe subiectul discuţiei, dar pentru Cella, revenirea la începuturi, la întâlnirea cu el, era indispensabilă, căci a însemnat schimbarea întregii ei vieţi, intrarea într-o nouă lume, cea a marilor scriitori.</div>
<div dir="auto">Cine era Cella în acea zi de vară în care hazardul a dus-o în calea lui Camil Petrescu? Întâi de toate, se recomanda pe numele ei real: Cella Marcoff. La începutul verii lui 1927, în viaţa Cellei s-au produs succesiv o serie de coincidenţe: a luat bacalaureatul, după care seara, a petrecut alături de nişte vecini. La această sindrofie l-a cunoscut pe Alexandru Finţi, actor şi viitor regizor – „<em><strong>Ştiam că zeii coborau uneori din Olimp şi se amestecau printre muritorii de rând, dar nu-mi închipuiam că un actor!&#8230; Juca în «Les enfants terribles», piesa lui Cocteau, în care avea un succes imens</strong></em>“.</div>
<div dir="auto">A doua zi, Cella s-a dus la ştrandul Kiseleff, recent deschis publicului. La un moment dat, sprijinită de o balustradă la etaj, îşi scoate pantoful să-l scuture de nisip, când, la parter, un cap bărbătesc iese din zona duşurilor şi-o ceartă cu degetul arătător. Era chiar Finţi. „<em><strong>Peste umărul lui au apărut nişte ochi albaştri, albaştri cum parcă nu mai văzusem. Am coborât în grabă cu pantoful în mână, încercând să mă scuz. Ochii albaştri mă priveau cu un fel de mirare şi încântare. «– Scriitorul Camil Petrescu!», mi l-a prezentat Finţi, cu importanţă, teatral, de parcă l-ar fi anunţat pe Ludovic al XIV-lea</strong></em>“, rememora Cella în volumul autobiografic <strong>„Pe firul de păianjen al memoriei“</strong>. Cella era o fată pasionată de literatură, citea de plăcere scriitori români, fiind apropiată mai ales de Panait Istrati, Ionel Teodoreanu, Duiliu Zamfirescu, dar de Camil Petrescu n-auzise.</div>
<div dir="auto">Fascinată de privirea lui, se cam pierduse cu firea, dar Camil părea să fie interesat de persoana ei. Cu o oarecare şovăială s-a prezentat: terminase studiile liceale şi avea de gând să se înscrie la Conservator, să devină actriţă. „«– Şi ce rol ai vrea să joci, dacă ar fi să alegi?» «– Nora de Ibsen!», am răspuns prompt, atât de prompt, încât a zâmbit şi a întinerit cu zece ani. Numai de nu m-ar întreba ce am citit din cărţile lui!“ Scurta întrevedere s-a încheiat cu Cella aruncându-se în bazin să înoate, iar Camil dispărând în mulţime.</div>
<div dir="auto">În zilele următoare, fata a colindat străzile Bucureştiului căutându-i cărţile, dar de cele mai multe ori auzea din partea vânzătoarelor: „Poate Cezar Petrescu?“. „Să rămâi cum eşti acum!“ În fine, viaţa şi-a reluat cursul normal.</div>
<div dir="auto">În toamna acelui an, Cella s-a înscris la Drept şi s-a angajat secretară la un avocat, lăsând în urmă visurile de actorie. Ulterior, s-a căsătorit cu inginerul Alfio Seni, o alianţă pregătită de ceva vreme, dar o alianţă de nevoie. „Acasă auzeam: «– Dacă nu te poţi întreţine singură, va trebui să te întreţină cineva».“ Revederea cu scriitorul a avut loc tot la ştrand, la Lido, peste un an: „«– Nora! Te-am căutat peste tot. Şi la Conservator. (&#8230;) Te-am căutat la toate premierele.» «– N-am fost niciodată la o premieră.» «– În toate restaurantele, seara după spectacol, în toate barurile.» «– N-am fost niciodată într-un bar.» Numai de nu m-ar întreba dacă am citit vreuna din cărţile lui!“. Inginerul şi scriitorul au fost prezentaţi şi chiar s-au împrietenit. Camil avea nevoie de consultanţă tehnică pentru roman, iar Alfio Seni a fost bucuros să-l ajute.</div>
<div dir="auto">Prezenţa lui Camil în preajma cuplului proaspăt căsătorit a devenit o constantă, de la seri la restaurant la interminabile partide de şah acasă la ei. ”<strong><em>Îl conduceam până la Capşa. Simţeam că abia aşteaptă să rămână singur să-şi răsfoiască ziarele. Totul îl interesa. Pe mine, doar el. Nu mă chema să intru, să stăm de vorbă. Despre ce am fi putut vorbi acolo, în auzul, în văzul tuturor? Odată m-a întrebat cu totul neaşteptat: «Când vii la mine?». Am plecat fără să răspund. Am fugit.</em></strong>”</div>
<div dir="auto" style="text-align: center;"><strong>Cella Serghi, „Pe firul de păianjen al memoriei“ </strong></div>
<div dir="auto">Cella era încântată şi îl găsea tot mai fascinant pe Camil, chiar cu micile lui neajunsuri: „<em>Nu era înalt, şi asta îl supăra poate tot atât de mult cât şi surzenia (n.r. – în timpul războiului mondial, Camil Petrescu a fost afectat la o ureche). Avea un mers sacadat. Umerii înţepeniţi, ochii apropiaţi, atenţi, vrând parcă să audă cu ei şi protestând permanent, vehement, împotriva a tot ce se întâmplă în jurul lui, în ţară, în lume</em>“, îl descria Cella în memorii. Totuşi, pentru Cella, Camil avea o personalitate magnetică. În scurt timp, au devenit foarte apropiaţi, petreceau împreună timpul liber, la teatru, la film, la curse şi aiurea, iar ea a devenit confidenta şi sfătuitoarea lui. Pentru romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război“, ea i-a sugerat cum să arate rochiile eroinei. „«– Dar ar trebui să ştiu cum e eroina, Camil.» «– Când avea optsprezece ani, semăna cu dumneata. Pe urmă s-a schimbat. Să rămâi cum eşti acum!»“ Mai târziu, când scria „Patul lui Procust“, ea a fost cea care i-a sugerat să introducă în roman scrisorile Doamnei T.</div>
<div dir="auto" style="text-align: center;"><strong>Mai bine „Moft“ decât „fosta nevastă a lui Camil Petrescu“ </strong></div>
<div dir="auto">Cella s-a îndrăgostit iremediabil de Camil. S-a înfiripat această dorinţă nebună de a fi unul pentru celălalt, doar ei doi, ca el să facă un gest radical şi să o ia din braţele soţului. Dar Camil nu făcea nimic. Doar când rămâneau singuri, se strecura lângă ea şi-i şoptea tandru: „Moft!“, căci aşa o alinta.</div>
<div dir="auto">„<em><strong>Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie şi să mă descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotiţele, să fie ale lui. Dar el, nu al lor, nu al meu, el al nimănui. Nici măcar nu se teme, nu se apără. E sigur de el, sigur şi uşor ironic. Sigur şi puţin trist. Ca un om în faţa unei vitrine, admirând o bijuterie care-l fascinează. Ar vrea s-o aibă, dar ştie bine că asta nu se poate. (&#8230;) Dar pentru mine pământul s-a micşorat. E atât cât îl înconjoară pe el. Lumea e toată el</strong></em>“, scria ea în <em><strong>Memorii</strong></em>.</div>
<div dir="auto" style="text-align: center;"><strong>”Între oglinzi paralele”</strong></div>
<div dir="auto">Pe lângă acel avânt al dragostei şi-a făcut loc în sufletul ei şi o oarecare tristeţe care punea stavilă impulsurilor. Alfio Seni începuse să înţeleagă jocul lor, dar l-a tolerat, din cine ştie ce motive. Numai că în mintea soţiei lui se instalase dorinţa unui divorţ. Ceea ce s-a şi întâmplat, mai târziu. Cella şi Camil nu şi-au împlinit niciodată dragostea, au rămas în acea pendulare ludică şi tragică şi şi-au spus „prieteni“.</div>
<div dir="auto">Ea s-a recăsătorit cu judecătorul Ion Bogdan. Spre sfârşitul vieţii, a povestit cum a înţeles ea dragostea fără dragoste: „<em><strong>Experienţa cea mai grea de suportat: singurătatea în doi şi compromisul afectiv pe care uneori trebuie să-l facem. La adăpostul căsniciei eram ferită de capcanele vieţii. Dar am văzut şi cât de tristă e singurătatea în doi, cât de dureroasă“</strong></em>.</div>
<div dir="auto"><a href="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2019/07/97f321d87dc52d0c374d172bee1cfc70.jpg"><img class="aligncenter size-full wp-image-12438" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2019/07/97f321d87dc52d0c374d172bee1cfc70.jpg" alt="" width="469" height="600" /></a></div>
<div dir="auto">În ceea ce priveşte relaţia dintre ea şi Camil Petrescu, s-a resemnat, la umbra înţelepciunii şi a înţelegerii diferenţelor care aduc împreună şi separă, în acelaşi timp, doi oameni: „<em><strong>Când eram tânără, mi se părea că dovada cea mai sigură că un bărbat te iubeşte este să te ia de nevastă. Pe Camil îl vedeam zilnic şi totuşi nu mă cerea de nevastă (aş fi fost în stare să divorţez şi să mă căsătoresc cu el). Mai târziu, am înţeles de ce n-o făcea: era pasionat de filosofie, era sărac&#8230; Şi-i mai bine că nu s-a realizat această dorinţă a mea, căci, probabil, n-aş mai fi fost eu, ci doar «fosta nevastă a lui Camil Petrescu»</strong></em>“, spunea ea în ultimul său interviu, acordat în 1992 lui Ilie şi Doinei Rad.</div>
<div dir="auto">Peste câteva luni, pe 19 septembrie 1992, avea să moară, la vârsta de 84 de ani, în apartamentul ei din Bucureşti, înţesat de amintiri, tablouri, cărţi şi scrisori. ,,<em><strong>Mă simţeam prinsă ca o muscă într-o pânză de păianjen. Caietul era alături. Vroiam să-i spun ce mă doare, ce mă nelinişteşte, ce simt. Scriam multe pagini sub forma unor scrisori. A doua zi îmi era ruşine de platitudinea lor. Rupeam foile din caiet, le mototoleam, le aruncam, după ce, cu ciudă, le făceam bucăţele</strong></em>” Cella Serghi, „Pe firul de păianen al memoriei“</div>
<div dir="auto" style="text-align: center;"><strong>„Trebuie să fii independentă, să ai un nume al tău“</strong></div>
<div dir="auto">Camil a fost cel care a introdus-o pe Cella în lumea literară a vremii. Ion Cantacuzino, Petru Comarnescu, Eugen Jebeleanu, Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Mircea Eliade şi Liviu Rebreanu erau personaje obişnuite ale cercului lui Petrescu. Dar, dintre toţi, Mihail Sebastian a devenit un prieten apropiat al Cellei, după întoarcerea lui din Paris, în vara lui 1931. Discuţiile lor despre literatură şi filosofie s-au lovit, de câteva ori, şi de relaţia ei improbabilă cu Petrescu. „<em><strong>Camil e un celibatar convins! Să nu crezi că se va însura vreodată. (&#8230;) Dar să ştii că nimic nu-i mai primejdios decât să te însori cu o femeie inteligentă. Eşti pentru Camil o primejdie şi el ştie asta. Ascultă-mă pe mine! Camil trăieşte pentru opera lui. Femeile modifică destinul bărbatului, mai ales dacă e artist</strong></em>“, i-a spus Mihail Sebastian, încercând să-i spulbere iluziile despre o fericire tradiţională, despre o dragoste după canoanele vechi.</div>
<div dir="auto">Camil Petrescu a început să îi spună tot mai des Cellei să se apuce de scris. „<em><strong>O cronică mondenă pe marginea unei premiere de teatru sau de cinema, a unui meci de fotbal, a unei gale de box. Trebuie să fii independentă, să ai un nume al tău. Îmi dau seama că avocatura nu te interesează. Dar o rubrică la o gazetă?</strong></em>“, i-a spus el într-o zi. Şi ea l-a ascultat. „<em><strong>El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi risipesc viaţa. Camil era, pe atunci, scriitor şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a obligat, într-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt recunoscătoare.</strong></em>“</div>
<div dir="auto">Cella a mai prins curaj când şi-a amintit de perioada adolescenţei, când era o elevă de nota 10 la limba română. „<em><strong>De fiecare dată aşteptam nesigură şi cu sufletul la gură rezultatul tezei. Îmi amintesc că, odată, profesorul meu, Garabet, a început cu nota 9. Nu eram eu! A coborât la 8. Nici acum&#8230; La 7. Începeam să fiu neliniştită. Nota 6, acelaşi lucru. Apoi scoate o teză cu nota 10 şi mi-o dă: «E primul 10 din cariera mea!», îmi spune. «Nici mie nu mi-aş pune 10. Eu n-am talent, pe când această teză e scrisă cu talent»</strong></em>“, povestea Cella în 1992.</div>
<div dir="auto">Visul ei fusese, totuşi, actoria, nu avea încredere în talentul ei literar. De altfel, regretele după ratata carieră în teatru au dispărut abia după ce şi-a văzut în vitrina librăriei primul roman, „Pânza de păianjen“. El a fost cel care m-a îndemnat să scriu, să nu-mi risipesc viaţa. Camil era, pe atunci, scriitor şi eu nu eram. Camil ştia cât de greu se scrie şi eu nu ştiam. Şi totuşi, el m-a obligat, într-un fel, să devin scriitoare. Pentru asta îi sunt recunoscătoare.</div>
<div dir="auto">Totuşi, Cella n-a rămas multă vreme pe această traiectorie, a gazetăriei: „<em><strong>N-am perseverat prea mult în această direcţie, căci fiecare reportaj mă consuma enorm. Îmi luam foarte în serios meseria, aşa cum, de altfel, am tratat întotdeauna scrisul: cu multă dăruire. Fiecare articol din acea perioadă, dar şi de după aceea (căci de gazetărie nu m-am lăsat chiar de tot), îmi solicita concentrare maximă, echivalentă celei cu care aş fi scris o pagină de roman. Multe dintre aceste pagini au şi fost integrate în romanele mele de mai târziu“</strong></em>, le spunea ea soţilor Rad, în 1992. Evadare la Paris În 1934, ivindu-se oportunitatea de a pleca la Paris alături de o prietenă, Cella îşi face bagajele şi fuge de dragostea neîmplinită. „Am să plec, am să uit, are să-mi treacă, am să mă întorc vindecată.“</div>
<div dir="auto">Camil Petrescu a ajutat-o cu toate pregătirile: i-a aranjat colaborări cu „Realitatea Ilustrată“ şi cu „România literară“, reviste cărora să le transmită cronici şi reportaje din Franţa; i-a cumpărat biletele de tren şi a iubit-o, în sfârşit. Vremea petrecută în Paris, nu i-a alinat prea tare suferinţele, însă aici, Cella a strâns suficiente poveşti şi experienţe cât să poată să-şi construiască romanele de mai târziu. „Pe atunci eram foarte sigură că voi muri la 30 de ani“ Cella Serghi credea în romanul trăit, credea că „nimeni n-a moştenit niciodată nimic, afară de poveştile unor întâmplări de spaimă“. Era inspirată de autori precum André Gide şi Panait Istrati, care scriau clar şi la obiect, fără să nareze prea mult, fără să filosofeze prea mult. „<strong><em>«Pânza de păianjen» are chiar un motto din Gide. Mi se potrivea perfect, mai ales acea paranteză: «Car vous êtes triste, Laura» («Pentru că eşti tristă, Laura»). Ştiţi că din cauza acestui motto, la care n-am vrut să renunţ, romanul n-a fost reeditat şi a fost pus la index în biblioteci timp de 16 ani, din 1946 până în 1962?</em></strong>“, povestea scriitoarea, în 1992.</div>
<div dir="auto">Cella n-a fost influenţată în scrierea romanelor de opera lui Camil Petrescu. Ba dimpotrivă, spunea ea: „<em><strong>De pildă, Camil n-a scris un singur cuvânt despre copilărie; or, ea este, la mine, o dominantă. Camil se jena să recunoască faptul că a fost sărac. Amintiţi-vă că Ladima a fost găsit cu 500 de lei în buzunar ca să nu se spună că s-a sinucis din cauza sărăciei. În scrierile mele, sărăcia este puternic marcată&#8230; În romanele, în piesele lui Camil, bărbaţii sunt superiori, femeile mediocre, cu un trecut dubios (cu excepţia Doamnei T.). La mine este exact invers!</strong></em>“.</div>
<div dir="auto">Nici nu s-a apucat de scris romane pentru el. La începutul anilor ’30, tatăl ei a murit, iar evenimentul a marcat-o profund. S-a tot gândit la viaţa lui şi la viaţa familiei, la drumurile pe care i-au purtat istoria, sărăcia, nevoile. Atunci s-a hotărât să scrie un roman inspirat din viaţa ei: <em><strong>„Am fost atât de marcată, încât am hotărât să scriu o carte, o singură carte, ca o singură viaţă, a mea. Să las ceva în urmă. Pe atunci eram foarte sigură că voi muri la 30 de ani. Voiam să mor tânără, deşi nu mă consideram tânără la 30 de ani. De ce, nu e important. Era şi o modă atunci: se sinucideau tinerii, aşa, ca proştii, fără vreun motiv clar. Dar, mă gândeam, cum să plec de tot fără să las în urmă copilăria, marea, care a fost prima mea dragoste, tot ce am păstrat la opt-nouă ani în suflet, când am fugit din Constanţa? Paradoxal, ideea morţii, obsesia ei era un stimulent pentru viaţă şi pentru creaţie</strong></em>“.</div>
<div dir="auto" style="text-align: center;"><strong>„Eşti un scriitor“ </strong></div>
<div dir="auto">În 1936, când a fost gata manuscrisul, primul căruia i-a cerut să-l citească a fost Mihail Sebastian, urmat de Liviu Rebreanu. Cel din urmă a asigurat-o, părinteşte, cu mâna pe umărul ei: „Eşti un scriitor“. „Sebastian ezita să-mi ia manuscrisul: «Camil n-o să-ţi ierte că nu l-a citit el cel dintâi»“. Ea nu i-l dăduse pentru că se temea de critica lui şi de nesiguranţele ei de debutantă. Până la urmă, manuscrisul a ajuns şi la Camil Petrescu, care nota în jurnal: „<em><strong>23 decembrie 1936, noaptea târziu. Am cetit până după ora 2 (e deci 24 decembrie) romanul scris la maşină al Cellei Serghi. E de o bogăţie faptică, de o sensibilitate, de o autenticitate care depăşeşte cu mult tot ce aşteptam anul acesta de la ea&#8230; E totuşi mediocru prin incultura ei, e plin de gafe printre care una singură (dintre sute şi sute) ar îngropa o carte&#8230; Totuşi e un material care uşor prelucrat (pentru mine ar fi asta foarte uşor dacă aş avea timp) ar da o carte de mare succes</strong></em>“.</div>
<div dir="auto">Dur la critică scriitorul, dar lucrurile s-au desfăşurat în următorul fel: cartea a apărut în anul 1938, cu un scurt înscris pe copertă: „Liviu Rebreanu, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest roman“. Idiosincraziile domnului Călinescu Publicul a primit cu mare încântare opera Cellei şi numeroşi critici literari ai vremii au lăudat demersul ei. Au existat, însă, şi voci împotrivă – în general, adversarii scriitorilor care recomandaseră cartea. Un caz aparte a fost, totuşi, George Călinescu. Călinescu nu a făcut nicio recenzie romanului de debut al Cellei Serghi şi nici nu l-a inclus în „Istoria literaturii române“. Situaţia a fost generată de o gafă care a rănit orgoliul criticului literar. În 1938, Cella nu i-a trimis cartea cu dedicaţie – pur şi simplu, n-a ştiut de existenţa lui George Călinescu la Iaşi.</div>
<div dir="auto">Ulterior, Cella a aflat că George Călinescu obişnuia să treacă periodic pe la librăria Alcalay, unde verifica numărul de exemplare vândute din „Pânza de păianjen“ în comparaţie cu „Enigma Otiliei“, care apăruse în acelaşi an. „<em><strong>În 1938, critica s-a ocupat mai mult de «Pânza de păianjen», decât de «Enigma Otiliei». D.I. Suchianu, de pildă, îmi spunea pe atunci că G. Călinescu s-a supărat pe el, pentru că în «Le Moment», unde Suchianu colabora cu regularitate, a scris aşa de mult despre mine şi nu despre el. «Dar, zic, ai scris şi despre el!» Zice: «Da, dar mi-a spus: De ce ai scris mai întâi despre Cella Serghi şi pe urmă despre mine?!</strong></em>».</div>
<div dir="auto">Apartamentul Cellei Serghi era înţesat de cărţi, tablouri şi tot felul de amintiri. După publicarea romanului „Pânza de păianjen“, Cella se simţea un om împlinit. Nu dorea să devină scriitoare, să se afirme în literatură. Scrisese o carte şi considera că era suficient.</div>
<div dir="auto">Într-o zi, însă, se plimba pe strada Câmpineanu alături de Camil, când s-au întâlnit cu E. Lovinescu. „Dumneata ai scris «Pânza de păianjen»? Ştii că am cumpărat cartea de trei ori ca s-o pot dărui, căci mie nu-mi place să împrumut cărţi. Nu ţi s-a spus la Alcalay, la librărie, că te aştept la cenaclu?“, i-a spus atunci Lovinescu.</div>
<div dir="auto">Invitaţia primită de Cella la „Sburătorul“ l-a determinat pe Camil să o ducă la prima cofetărie din drumul lor: „Şezi! Te-am adus aici pentru că nu vreau să uiţi niciodată că Lovinescu ţi-a spus că ai talent şi că eşti scriitoare. E un moment pe care nu trebuie să-l uiţi, fiindcă de la Maiorescu până la Lovinescu n-a existat un critic mai important“, i-a spus scriitorul. Ajunsă la cenaclu, Cella a primit de la Lovinescu lovitura de graţie: „Ce ai de gând să mai scrii?“. Or, ea n-avea de gând să mai scrie nimic. Considera aventura încheiată. Totuşi, şi-a construit un răspuns pe loc: „Am să scriu o carte în care eroina mea va fi scriitoare şi vrea să fie scriitoare, pentru asta renunţând la orice altceva“.</div>
<div dir="auto">Din acel moment, Cella Serghi a fost scriitoare de mare angajament şi anvergură, cu opere printre care s-a numărat „Cad zidurile“ (1950), roman reeditat sub titlul „Cartea Mironei“ (1965) şi, în final, „Mirona“ (1972), romanul promis lui Lovinescu. „<em><strong>Întrebată deseori care e cartea mea preferată, de care dintre eroinele mele mă simt mai legată, am răspuns fără ezitare: Mirona. Poate fiindcă mai mult pentru ea am suferit, pentru această carte pe care am scris-o împreună în nopţile în care timpul parcă înceta să mai curgă în clepsidră“</strong></em>, spunea Cella Serghi.</div>
<div dir="auto">Alte volume importante au fost şi „S-a dumirit şi Moş Ilie“ (1950), „Cantemiriştii“ (1954), „Genţiane“ (1970), „Iubiri paralele“ (1974), „Pe firul de păianjen al memoriei“ (1977) şi „Această dulce povară, tinereţea“ (1983).</div>
<div dir="auto" style="text-align: center;"><em><strong>În loc de epilog </strong></em></div>
<div dir="auto">Cella Serghi a trăit şi a creat în regimul comunist. N-a pactizat, însă a avut viziuni de stânga, ca mulţi alţi intelectuali, a filosofat pe marginea viabilităţii unui astfel de experiment socio-politic pus în practică de altfel de conducători decât cei din acele vremuri. În fine, Cella Serghi s-a adaptat timpurilor, a supravieţuit şi a creat. În 1992, apucând să vadă România la începutul tranziţiei, a lăsat un mesaj final în interviul acordat soţilor Rad, despre viitorul societăţii româneşti: „<em><strong>E bine că am scăpat de regimul comunist. O spun eu, care am crezut în ideea de comunism. S-au făcut în anii ’50 greşeli de neiertat. Pătrăşcanu, bogat, intelectual rafinat, cu atâtea calităţi, a fost închis de burghezie şi, apoi, asasinat de comunişti. Nu avem voie să repetăm aceste greşeli. Înţeleg că se petrec în toate domeniile schimbări, deschideri, însă, din păcate, la noi, acum, nu se mai munceşte. Şi asta este cea mai mare greşeală! Se chiuleşte! Păcat de tinerii care au murit, dacă lucrurile continuă aşa cum sunt. Să sperăm că nu-i decât o perioadă de trecere&#8230; Mesajul meu adresat tinerilor ar fi să muncească mai mult şi mai bine şi să simtă mai profund ceva pentru ţara asta&#8230;</strong></em>“.</div>
</div>

<div class="saboxplugin-wrap" itemtype="http://schema.org/Person" itemscope itemprop="author"><div class="saboxplugin-tab"><div class="saboxplugin-gravatar"><img alt='Ion Ionescu-Bucovu' src='https://secure.gravatar.com/avatar/b208fd22a8074b3d9656d5176536726a132be117d58e592eecb87221ebe84058?s=100&#038;d=mm&#038;r=g' srcset='https://secure.gravatar.com/avatar/b208fd22a8074b3d9656d5176536726a132be117d58e592eecb87221ebe84058?s=200&#038;d=mm&#038;r=g 2x' class='avatar avatar-100 photo' height='100' width='100' itemprop="image"/></div><div class="saboxplugin-authorname"><a href="https://bel-esprit.ro/author/ion-ionescu-bucovu/" class="vcard author" rel="author"><span class="fn">Ion Ionescu-Bucovu</span></a></div><div class="saboxplugin-desc"><div itemprop="description"></div></div><div class="clearfix"></div><div class="saboxplugin-socials "><a title="User email" target="_self" href="mailto:&#116;&#099;&#115;&#064;y&#097;&#104;&#111;o.c&#111;m" rel="nofollow noopener" class="saboxplugin-icon-grey"><svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg></span></a></div></div></div>