Carmen Tania este o poetă a cuvintelor vii, încărcate de o senzualitate care provoacă asemeni aromei de mirodenii exotice. Poezia ei se alcătuiește ca un dans care celebrează inefabilul, păstrând gradația menită să provoace desfătarea simțurilor, cu apropieri și depărtări, intermezzo-uri inopinate, suave, sau, dimpotrivă, sălbatice în expresia directă care poate surprinde așteptarea cititorului, oscilând între confesiune și mască lirică, abil și cu aceeași naturalețe. Un labirint din care ieși doar dacă citești cu inima, cu sufletul sau cu emoția, pentru că ele, ca niște organe vitale amplificate cosmic, se convertesc într-un fir al Ariadnei călăuzitor. Imaginile rămân în sensibil ca o construcție clasică, ancorată în puncte de sușținere viguroase, fără adaosuri disonante, pentru că poeta preferă o arhitectură esențializată a limbajului, dar cu mare amplitudine semantică, iar tehnica aceasta îi reușește perfect. Pe fundalul realității obiective, ea proiectează o metafizică a simțurilor care se oferă celor inițiați, înzestrați cu răbdarea de a pătrunde dincolo de aparențe, de culorile vizibile, într-o stare de grație specifică poeziei autentice.
Avea dreptate Eugen Ionesco, spunând că „ Poeţii sunt inima umanităţii.”. Poezia aceasta se întrupează aievea, din bătăile de inimă care transformă nu doar umanitatea, ci și universul ei senzorial, într-o cutie de rezonanță a emoției pure. Destinul poetei se circumscrie firesc Marii poezii, cu care devine, fără efort, consubstanțial.
Efecte suprapuse
captiv între buze
numele tău
dă gust
aşteptării
în cămaşa gândului
trupul
se împuţinează
doar inima
rămâne durabilă
ca un ochi de agată
alungând uitarea.
***
Tablou de iarnă
Tablou de iarnă,
cel mai bătrân anotimp
scoţându-şi la licitaţie
hainele albe.
La-ncheieturi, toată suflarea
stă adormită-n case,
adevărate icoane
cu nimburile şterse
de fruntea mamelor.
Tablou de iarnă,
un călător înstrăinat
şi-un cal nechezând
la pieptul fiecărei case,
amândoi, străbătând
pivniţele cerului
şi toate hambarele
umplute cu fulgi
răsturnându-le în ochii noştri.
***
Copilării provocatoare
În curând
ne vom identifica
cu acei copii
în care memoria
este un cer
aruncat în grădină
ninsoarea va încremeni
deasupra surâsului
ocrotind senzația de plutire
cearcănul tău
va deveni perna
pe care îmi așez
inima înflorită
cearcănul meu
te va odihni îngăduitor
știu –
dragostea va fi imposibil
de păstrat în
copilării provocatoare
ea se va strecura
de la unul la altul
și va ingera depresiile
salvând inocența sărutului.
