Ingrid Bergman – Locuiesc permanent în visul meu

Nu am regrete

 „Locuiesc permanent în visul meu, de unde din când în când fac câte o vizită în realitate.”

Nu de puține ori, viața de dincolo de marile ecrane e un fel de revers al medaliei, sau mai bine zis, un fel de ironie a sorții care ține mereu să demonstreze că numai în artă omul poate fi mai presus de sine, de limitările inerente ființei umane, într-un teritoriu al extaticei împliniri și al viselor care nu au altceva de făcut decât să devină realitate… acolo doar, în acele povești croite după chipul și asemănarea oamenilor, artiștii găsesc acea sursă eliberatoare a fericirii neîngrădite, în care pot fi ei înșiși, departe de ochii necruțători ai semenilor, atât de fideli preocupării de a le demonta piesă cu piesă angrenajul existenței  și de a-l oferi, impregnat de uleiul vâscos al prejudecăților, posterității, lipsite de timpul și de puterea de a discerne adevărul sincer al lucrurilor.

Cred că viața unui actor nu poate fi ruptă din mirajul celebrității sale, ci ar trebui să devină ea însăși premisa interpretării personalității acestuia, pentru că ea constituie eșafodajul autentic al tuturor impulsurilor care au desăvârșit-o. Analizând mai multe cazuri (exemplele sunt atât de multe, încât excepțiile abia își găsesc locul), mi-am dat seama că rolurile cu o faimă inalterabilă în istoria filmului, multe dintre ele răsplătite cu premii de excelență, s-au născut în locul în care sensibilitatea protagoniștilor a găsit breșa de refulare și mirabilă vindecare a unor eterice răni sufletești, cu care personajul interpretat putea căpăta consistență autentică, generoasă, și forța de a impune un model în care omenirea întreagă să se regăsească, dacă acest lucru ar fi posibil.

„Eu nu am căutat succesul pentru a obţine faimă şi bani;

talentul şi pasiunea contează pentru succes.”

Ingrid Bergman face parte din categoria acelor personalități pentru care arta înseamnă destin, lucru pe care îl afirmă tranșant în autobiografia ei, intitulată cu atâta modestie ”My Story” (”Povestea mea”). Micuța suedeză, crescută în fața aparatelor de filmat din care romanticul ei tată își făcuse o pasiune absolută,  va asimila aceste două experiențe în sens decisiv, ajungând să fie considerată, după clasamentul „Institutului American de Film” din 2007, a patra în clasamentul celor mai mari actrițe ale tuturor timpurilor, după Catherine Hepburn, Bette Davis și Audrey Hepburn.

Convinsă că ”talentul şi pasiunea contează pentru succes”, ea va rămâne fidelă actoriei pentru toată viața, punând-o deasupra oricărei alte preocupări, inclusiv a vieții private, în care, din nefericire, n-a reușit să obțină acea perfecțiune pe care o dedica fiecărui rol, cu toate că a fost una dintre cele mai fascinante și, desigur, mai râvnite artiste hollywoodiene – se spune că nu a existat niciun partener de film care să nu se fi îndrăgostit de ea.  Sensibilă, profundă, conștientă de atuurile ei feminine, aptă să mențină la foc continuu dorința de a fi fericită, în felul ei unic, Ingrid Bergman se ancora în iubire cu o pasiune rar întâlnită: ”Dacă s-ar conferi medalii pentru îndrăgostite, Ingrid Bergman ar merita una specială””, scria jurnalistul francez Eric Neuhoff, care se ocupase îndeaproape de istoricul amorurilor ei mai mult sau mai puțin pasagere, intrigat de reacțiile oamenilor de film de  la Hollywood și ale presei care reușise să declanșeze un scandal extins până la Biserica Romei şi Senatul american.

„Un sărut este un truc drăguţ plănuit de natură pentru a opri vorbirea

când cuvintele devin de prisos.”

Actrița care câștigase trei Oscaruri, adusese în topul cinematografic din toate timpurile peliculele „Casablanca”, „Pentru cine bat clopotele”,  „Lampa de gaz” (care i-a adus primul „Oscar” pentru cea mai bună actriţă),  „Jeanne d’Arc”, ”Sonată de toamnă”, ”Anastasia”, „Familia Stoddard”, „Dr. Jekyll and Mister Hyde”, „Casa doctorului Edwardes”, „Notorious” şi „Sub semnul Capriconului” – toate trei filme în regia lui Alfred Hitchcock (care a adorat-o imens) – ca să amintim doar capodoperele absolute, era subiect al unei aspre dezbateri morale (autorităţile religioase o voiau în iad, un senator american o numise „încarnarea diavolului”), datorită curajului de a fi luptat pentru fericirea ei, chiar dacă aceasta a însemnat câteva mariaje ratate. ”Nu am regrete. Nu mi-aş fi trăit viaţa în felul în care am făcut-o dacă îmi făceam griji legate de ceea ce or să spună oamenii.”

 

Fiica ei nu mai puțin celebră, Isabella Rossellini,  inclusă de revista People în topul celor mai frumoase femei din lume, va rescrie, cu totul independent, acel destin al mamei în care profesia nu este o condiție suficientă a fericirii, ci mai mult, o premisă a nereușitei în plan sufletesc, continuu animat de avânturi pasionale.

Femeia-artistă, strălucitoare o viață întreagă și posteritatea ei pe podiumul de gală, își dezbracă în  clipele fugare ale intimității sufletul de aparențele eclatante ale rampei și se regăsește într-o disperare a singurătății pe care ea însăși a construit-o, prin felul ei de a fi și prin înzestrarea cu care natura a făcut să se distingă între oameni. Deasupra timpului, rămân icoanele, și în rama lor se închid poveștile unor spirite care au căutat desăvârșirea, într-o lume care nu are sentimentul ei, nici capacitatea de a percepe adevăratele valori.

Și încă ceva: Ingrid Bergman a dat numele unei specii de trandafiri,  Woody Guthrie a scris textul unui cântec în onoarea ei (după filmul ”Stromboli”), a cărui muzică a fost compusă de Billy Bragg, existența ei pământeană a început și s-a terminat într-o zi de 29 august, iar celebra replică ”Play it, Sam…” va fi mereu un remember al iubirii care e capabilă, cu ajutorul cântecului, să aducă îndrăgostiții într-un prezent continuu, ca un descântec.

Citiți și despre Alfred Hitchcock