Infernul scolastic
de Mihail Medrea
Pentru înverşunarea de a critica PostReţeaua (numele prescurtat al Reţelei Post-electronice), fusese condamnat pe viaţă la o lectură intensă de 13 ore pe zi. Închis într-un turn de fibră optică, o anexă a Hiperbibliotecii (parte a Muzeului Mondial de Antichităţi), i se aducea în fiecare dimineaţă, la ora 5, un nou volum, pe care trebuia să-l termine până seara. Dacă volumul era subţire, trebuia mai întâi să-i facă recenzia, abia apoi primea singura masă a zilei. După care i se aducea un alt volum, unul mai gros, pe care, la împlinirea celor 13 ore de lectură obligatorie, avea permisiunea să-l întrerupă, urmând să-l reia a doua zi.
Nu i se îngăduia să păstreze cartea peste noapte. De obicei, cărţile îi erau aduse sau retrase de către o tânără de o frumuseţe orbitoare. Pesemne că suferea şi ea o condamnare, fiindcă îşi irosea tinereţea în acel mediu atât de impropriu. (Iniţial, a crezut că e o creatură androidă, însă un-nu-ştiu-ce îi trăda apartenenţa la rasa post-humană.) Ea nu răspundea încercărilor sale de a susţine o conversaţie. Îi întindea cartea, dimineaţa, după care, atunci când o înştiinţa că a terminat-o, venea, o lua şi îi lăsa un stilou şi câteva coli. Când el anunţa că a încheiat recenzia, tânăra o ridica, împreună cu stiloul şi toate foile, fie ele scrise sau nu. La cele câteva încercări ale lui de a subtiliza o foaie sau mai multe, ea a chemat un android care l-a convins prin câteva descărcări electrice foarte dureroase să nu mai comită astfel de nesăbuinţe.
Cândva, un scriitor din Epoca Umanităţii şi-a închipuit Paradisul asemenea unei grandioase biblioteci. Însă el, condamnatul, nu citea din plăcere. Iar cărţile care i se aduceau erau, mai ales, lucrări ştiinţifice ori comentarii savante pe teme eclectice.
Cititorul, de Ferdinand Hodler sursa
Şi-a zis, la un moment dat, că voiau să-l specializeze pentru a-l folosi într-un domeniu oarecare. Numai că studiul ce i se impunea era unul haotic. Nici măcar unul interdisciplinar, deoarece nu exista nici o legătură perceptibilă între volumele pe care era obligat să le citească. Iar recenziile sale nu aveau nici un ecou intelectual. La început, a scris aiureli sau a făcut nişte însemnări superficiale. Urmarea a fost că nu primea de mâncare şi nici măcar apă în ziua aceea.
A încercat, de câteva ori, să se sinucidă. Dar imediat apărea, ca prin farmec, un android care-i zădărnicea suicidul. A încercat să o facă prin inaniţie, însă nici aceasta nu-i era permisă, fiind degrabă imobilizat şi pus sub perfuzii.
Ce să fi făcut? S-a resemnat. Acceptându-şi soarta, a urmat straniul regim al condamnării sale. Bineînţeles, traumele n-au încetat să apară. A trecut prin succesive cicluri depresive, tratament intensiv, post-depresie, lectură obligatorie, depresie etc. Au fost şi alte repercusiuni psihice, stări de halucinaţie ş.a.m.d. Din toate era smuls cu o diabolică eficacitate.
Și a venit ziua când, dis-de-dimineață, în locul frumoasei-frumoaselor și-a făcut apariția o matahală diformă care l-a anunțat pe un ton sardonic: ,,QR132313, de astăzi trecem la nivelul doi al dis-trac-ți-ei.”
Citește și Thezeu versus Dionysos
