În loc de mâini mi-au crescut cuvinte
„Scula-mă-voi, mi-am zis, și-n târg voi alerga, pe ulițe, prin piețe, amănunțit voi căuta pe dragul sufletului meu. L-am căutat, nu l-am mai aflat.” (Cântarea Cântărilor; 3, 2)
Scriu între crize, cu disperarea combatantului care pândește următorul atac, neștiind câte minute are să-și tragă respirația și să se șteargă de praf, să bea o gură de apă. Războiul înseamnă încordare continuă și stare de veghe. Ca și scrisul. O nebunie mereu în așteptare, între exploziile de luciditate care te năucesc. Periplu neîncetat între conștiința trează a emoțiilor și iluzia realității.
Traseele diurne sinuoase abia se mai strecoară printre răbufnirile umbrei. Sunt acel front de război, în care povestea unei iubiri se scrie între bombardamente…
Totul e să accepți că nu mai ești nimic din ceea ce ai crezut că ai putea fi și că existența ta e perfectă așa cum te trezești în mijlocul ei, nu cum ai vrea să fie. Între extreme, jocul disimulării, pe care înveți să-l joci singur, cu tact și dexteritate, piesele în alb și negru se rotesc cu viteză amețitoare și trebuie mereu să fii pe fază, pentru că nu știi unde te surprinde următoarea deflagrație și ce se va întâmpla cu tine – important e să nu fie liniște, ca să nu-ți auzi gândurile.
Acolo e problema: din ele nu ieși niciodată viu. Din capcana lor, oricâte strategii ai avea, nu poți ieși la suprafață decât invalid, azi un picior, mâine un ochi, poate o mână, niciodată o cât de mică zgârietură pe care ai putea s-o pansezi sau s-o ignori, din acelea care trec a doua zi fără să lase urme. Scriu repede, poate chiar cu greșeli, e aproape miezul nopții și infirmierele s-au culcat.
În ospiciu nu mai freamătă nimic la ora asta, numai țăcănitul ascuțit al ceasului de lângă mine e treaz, în realitatea mea de acum. Îmi dau seama că ți-a fost mai ușor să distrugi și să abandonezi, decât să vindeci și să te dezlipești fără durere. Pansamentul nu se smulge de pe rana deschisă decât cu prețul unei suferințe, e adevărat că poți să strângi din dinți ca să atenuezi șocul, la fel cum ai putea să îți dorești senzația pentru că te face să te simți mai viu.
Orice e de preferat nebuniei, îți spun acum, pentru că ea nu e nici durere, nici suferință, e permanent conflict al lucidității cu acea stare în care te-ai regăsit ca la facerea lumii, la prima naștere. S-a întors cu totul roata lumii, luptăm împotriva noastră cu trupul dezgolit, dar semnele nu ne permit uitarea, acolo, în sângele uscat, am rămas tot noi, înfrățiți, ca în vremea când umblam pe pământ lipiți unul în spatele celuilalt. Rănile mele au trecut în cuvinte și sângerează neîncetat, infectate de amintirea fiecărui gest al tău și al fiecărei priviri, așa că boala mea nu are nici timp, nici leac. E poftă insațiabilă a minții mele și a corpului meu de a se macera încet și sigur, cu precizia unui perpetuum mobile.
Am rămas, de ieri, cu un singur vecin de salon. Dormitează mai tot timpul, iar când se trezește, cam la 4 ore, își inventează câte o biografie. De dimineață a fost un mare poet ajuns în mizerie, a schimbat vreo 3 nume până când s-a hotărât pentru Pușkin.
A încropit câteva strofe din care n-am înțeles mare lucru, pentru că scriam (rescriam, de fapt) o poveste care mi-e tare dragă, dar pe care niciodată nu ajung s-o termin, pentru că mă obosește cumplit dezgroparea ei și, în plus, nu pot scrie niciodată finalul. Mi se pare banal: s-au iubit sălbatic și s-au despărțit în aceeași blestemată noapte, el s-a dus într-o parte, s-o iubească în continuare sau să pretindă că o iubește, ea s-a dus în cealaltă parte, să scrie cu propriul sânge despre dragoste – ce poate fi mai prozaic?
Primele rânduri vin greu, preludiul e costisitor:
Nu știu cât de profundă e seara aceasta, știu doar că e momentul în care se răstoarnă universul, dezechilibrat din chingi. Nu mă plâng, nu-mi pun întrebări, nu mă tem. Recunosc, am luat un sedativ, înghițit pe nerăsuflate cu un pahar de apă foarte rece, scoasă de la frigider (în ultimele zile, la robinet doar apă sălcie, cu gust metalic, imposibil de băut). Indira mă privește cu o liniște metafizică, epurată de orice emoție. ”Îl iubești?” Mi se pare îngrozitor de complicată întrebarea, aș putea să-i spun că toată ziua am așteptat un semn de la el. Ca în fiecare moment din ultimii… ani, poate din ultimul secol, poate… poate… Am plecat de la castel hotărâtă să nu iau legătura cu el, știa că urma să ajung în Calcutta curând și nu catadicsise să dea vreun semn.
Senzația asta am avut-o mereu, că forțez lucrurile, că cerșesc atenție, nu știu de ce, trebuia să fiu mai maleabilă, să privesc lucrurile cu lejeritate, să las totul să curgă așa cum era firesc. În final, ne revăzusem și nu mai țin minte decât că m-a luat prin surprindere apariția lui neașteptată în bistroul acela, că l-am văzut atât de frumos încât n-am știut cum să reacționez, că m-am lăsat în brațele lui ca într-o barcă de salvare, că nu mai gândeam, poate asta să fi fost dragoste… cu fiecare mesaj, îmi simțeam corpul mai încordat, într-o fibrilație continuă, parcă atunci se nășteau din mine cuvintele lui, cuvintele mele scrise…
mi se pare inutil acum să mai rescriu povestea, e ca și cum aș încerca să încălzesc în mână trupul mort al unei rândunele – am încercat o dată, sub streșinile casei mereu își făceau cuib și mereu cădea câte un pui, pesemne era prea strâmt; știu că era cald când l-am găsit și-i tremura o aripă, dar în albul ochilor povestea se sfârșise; cu toate astea, am încercat să suflu peste el, ca să păstrez căldura – era și viu și mort, iar asta nu puteam să înțeleg. Ca și iubirea mea. Ca și atunci, încerc s-o încălzesc și în loc de mâini mi-au crescut cuvinte.
În căușul palmelor e un luminiș în care trebuie să le păstrez, pentru că seva lor se pierde încontinuu, printr-o fantomatică spărtură. Dacă se adună prea multe, cad din cuib și trebuie s-o iau de la capăt, e ca atunci când ai uitat un vers în rugăciune și mereu te oprești, fără să mai ajungi la final, așa că te întorci la ”Tatăl nostru” și repeți la infinit.
Poate că undeva chiar numai asta contează, să-i atragi atenția, apoi (se) subînțelege (cuvintele din paranteză se pot citi, sau nu, după cum vrea fiecare). Ai stat și te-ai uitat la mine, în muțenia ta, și ai văzut bine tranșeele pe care le săpasem cu unghiile și cu carnea lor, m-ai văzut pradă gurilor de tun și cum mă strecuram pe burtă, printre tunete.
Erai acolo în fiecare moment și probabil că știai că sunt caldă încă și că, atâta timp cât respir, mă pot apăra, mă pot cățăra, mă pot strecura. Hai, ridică-te, luptă, luptă, ar fi rușine să abandonezi, tu poți, ridică-te și luptă, strigai în somn ca un antrenor disperat de iminența eșecului, te auzeam perfect, să știi, dar ai uitat să sufli peste mine.
Era tot un fel de război, un fel de răfuială, dar mă lăsam cotropită, în mâinile tale cetate cu ziduri de smirnă, corpul meu își deschidea rând pe rând porțile, lăsând mulțimea să te adore ca pe un erou. Aveau un gust ciudat buzele tale, și sângele tău avea un gust ciudat, nu mai știu dacă mă fereca sau mă simțeam eliberată, îți spun ce simt acum, când sunt nimic fără tine, poate un plâns spasmodic într-o chilie albă și rece. Mi-ai rămas pe limbă cu gustul tău de praf de pușcă și de atunci mi-e greu să mai înghit, să mai respir, în plămâni aerul tău a ocupat toate locurile, n-a mai rămas piatră pe piatră.
(Pușkin se răsucește în pat, murmură câteva cuvinte, ceva ca o litanie sau mai degrabă ca un bocet ”nu sunt eu, n-am fost eu, niciodată, niciodată…”, îmi face semn din ochi să-i dau apă, nu-mi vine să mă ridic, odată ce întrerup șirul gândurilor nu mă mai pot întoarce sau poate nu mai vreau să mă întorc acolo unde suferința mea băltește ca o apă stătută cu gust sălciu, de mușchi reavăn, o să mă împotmolesc din nou în mlaștinile acelea, străfulgerată de flashback-uri, mașina, ținutul de mână, privirea aceea rotitoare, nu știu exact ce exprima, probabil o anticipare a dezastrului, tăcerea aceea în care mi-am înghițit orice drum înapoi, cred că începuse să plouă și aș fi putut să plâng la nesfârșit până să adorm – cred că simțeam că va începe calvarul, îl simțeam așa cum vibra în mine sunetul motorului, constant.)
”Se poate să îl iubesc, Indira, altfel ce rost mai are toată așteptarea, toată încrâncenarea, îl simt aici în mine, merge cu pașii mei, vede cu privirea inimii mele, nu mă părăsește niciodată, cum ar putea dacă suntem legați prin durerea aceasta de a nu putea fi împreună, când totuși suntem atât de aproape?
Ca niște nevăzători, ne pipăim cu mâinile sufletului fiecare urmă, ne hrănim cu mirosurile pielii noastre care ne conține ca într-un imens embrion pe amândoi, simțim același gust al disperării, de cianură…”
(Îi duc apă, cu toate că știu bine ce urmează: îmi imobilizează mâinile cu stânga și dreapta și-o înfige între umerii mei, în timp ce șuieră cu glas ruginit, de dincolo de el: ești a mea, nu te mai las, dar nu îmi fac probleme, toată lumea are un cadavru în dulap, o poveste de dragoste rătăcită în creierii bolnavi, îmi strâng picioarele și îi prind mâna între ele, se zbate ciudat, contorsionat, începe să plângă și să mă implore să îl las măcar o dată să mă atingă, ești caldă, uite, sunt bărbat, pune mâna să vezi, te pot iubi, doar să mă lași!
Ca de fiecare dată, mă zgârie cu unghiile ca să nu îi scap, trebuie să strig după infirmieră, dacă ar da Dumnezeu să mă audă mai repede, nebunul are o forță incredibilă și s fața îi devine roșie și tumefiată, salivează din abundență și devine grotesc, în spasmele cu care culminează lupta dintre noi.
Mi-e silă de el și de boala asta care l-a dezumanizat și l-a transformat într-un animal hidos care acum, sub ochii mei, se cambrează nevolnic și se eliberează, delirând… asistenta ajunge prea târziu, Pușkin mi-a dat drumul de tot, zace acum cu brațele răsfirate ca o paiață, are spume la gură dar e fericit, a mai zvâcnit de două ori din picioare și nici nu se mai uită la mine – ce să vadă? Sunt transpirată, răvășită, am ieșit din lupta asta plină de sânge, cu încheieturile învinețite și pline de fire transparente de salivă, fi-r-ar al dracului cu apa lui cu tot).
Mă reîntorc în tranșee, nici nu mai știu unde eram, din tot ceea ce mi se întâmplă, bun sau rău, lupt să te scot din mine și te rog, imobilizează-mă, frânge-mi orice încercare, avea dreptate Indira când îmi spunea că va dura ani buni, poate cât istoria omenirii, cât toate războaiele din lume, cu mine, cu tine, cu toate câte se împotrivesc nouă – mai ales tu, cu toată iubirea – mai ales eu, nu suntem nici învingători, nici învinși, luptăm cot la cot, corp la corp, ca în noaptea aceea blestemat de fericită în care am existat doar noi, ca la începutul lumii, sau ca apocalipsa…
și dacă n-o să mai poți lupta, așază-te în inima mea, nimic nu te poate atinge. După ce vor înceta bombardamentele și tot mirosul de pucioasă, pe vreme caldă, o să te scot la liman, crestându-mi carnea fără nicio ezitare.
Va fi ca un fel de naștere, n-o să te doară sau poate nici n-o să-ți dai seama, pot doar să îți spun că nici eu însămi nu știu cum va fi…
