Prinţesa Martha Bibescu a fost una din cele mai remarcabile personalităţi ale aristocraţiei europene a secolului al XX-lea, romancieră, poetă, figură-cheie pentru diplomație, eseistă și memorialistă de expresie română și franceză.
Martha Bibescu (n. Lahovary 28 ianuarie, 1889, București – d. 28 noiembrie, 1973, Paris)
Palatul Mogoșoaia
În perioada interbelică se spunea că cine nu ajunge la Palatul Mogoșoaia în compania fermecătoarei prințese Martha Bibescu, nu face parte din ”lumea bună”.
Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia era un dar primit de Martha de la soțul ei – prințul George Valentin Bibescu, loc considerat ”casa sufletului său”.
Primul musafir care a trecut pragul palatului restaurat de sclipitoarea femeie a fost însăși Regina Maria, iar de-a lungul anilor au urmat Nicolae Iorga, Gheorghe Tătărescu, Mihail Sebastian, patriarhul Miron Cristea, Regele Carol și Regele Ferdinand, dar și Marcel Proust, Winston Churchill sau Regele Alfons al XIII-lea al Spaniei.
Martha Bibescu la Palatul Mogoșoaia
”Poney”
Iată cum o descrie Regina Maria în ”Povestea vieții mele”:
”Martha intrase în viață înțeleaptă de la început și plină de știință. De copilă, Martha era un om în toată firea. Am cunoscut-o fetiță, în primii ani după venirea mea în România, căci era între noi o diferență de zece ani. O poreclisem ‘poney’ (…). Din prima ei copilărie, Martha dădea semne că va fi frumoasă și visa măriri. O însuflețea tot ce era măreț în astă lume, fie că era vorba de regi sau de orice alt lucru de seamă. Nume mari, succese mari, talente mari, cariere fabuloase, toate o vrăjeau pe mica fetiță cu ochi căprui, cu minte ageră și cercetătoare. Îmi plăcea să o am pe lângă mine; avea o fire nespus de bogată și de învioratoare, iar adorația ce avea pentru mine îmi măgulea vanitatea de ființă tânără. Aveam doar un nume însemnat și două lungi șiruri de străbuni în amândouă capetele Europei; toate acestea le știa Martha. Ca toți Lahovareștii era un soi de enciclopedie chiar la vârsta ei fragedă, și avea o memorie minunată; niciodată nu uita nimic și nici nu se înșela. Chiar când era copilă nu mi se părea că sunt lângă un suflet mult mai tânăr decât al meu. În ‘poney’ nu era nimic naiv, ochii erau pânditori și mintea mereu în lucrare. Fetița frumoasă ajunse o femeie cât se poate de atrăgătoare, ba chiar o adevărată frumusețe: cu ochii ei mari, (…) Martha avea ceva din Circe în puterea ei de a fermeca.”
Opera literară
Martha Bibescu este una dintre cele mai importante pesonaje feminine ale culturii românesti, alături de contesa Ana de Noailles, Elena Văcărescu și Iulia Hașdeu, femei ”cu sânge albastru” care au onorat cultura româneasca prin inteligența lor sclipitoare.
Martha, ultima aristocrată veritabilă a literaturii europene, a beneficiat de o educație aleasă; a călătorit alături de soțul său, însărcinat diplomatic, în Persia, iar la întoarcerea în Franța publica prima sa carte: ”Les Huit Paradis” (1908), lucrare care a primit premiul Academiei Franceze în anul 1908. Volumul a deschis seria unei opere impresionante, măsură a cunoștințelor sale vaste și dovadă a unui talent literar de excepție.
Cumnatul său, prințul Antoine Bibescu a fost prietenul din copilărie al prozatorului Marcel Proust, drept pentru care Martha Bibescu l-a întâlnit de foarte multe ori pe Proust. Aceste întâlniri sunt evocate în volumul ”Au bal avec M. Proust” (1928). Este de asemenea autoarea jurnalelor sale”Jurnal Politic 1939-1941”, ”Jurnal 1915”, care constituie priviri obiective asupra acelor vremuri.
Alte titluri remarcabile sunt: Isvoru, Le Pays de Saules (Izvor, țara sălciilor, 1923); Le Perroquet Vert (Papagalul verde, 1923); Le destin du lord Thomson of Cardington (Destinul lordului Thomson, 1927); La Vie d’ une amitie (Viața unei prietenii, 1951-1957); Le Confesseur et les poetes (Confesorul și poeții, 1970); Echanges avec Paul Claudel (Corespondența cu Paul Claudel, 1972).
În Franța a primit recunoașterea meritată pentru cele 40 de volume publicate de-a lungul vieții, câștigând în anul 1954 Marele Premiu de Literatură conferit de Academia Franceză.
Din 1955 a devenit membră a Academiei Regale de limba și literatura franceză din Bruxelles, în fotoliul pe care îl ocupase contesa Ana de Noailles, iar în 1962, la Paris, i-a fost acordată Legiunea de Onoare.
S-a stins din viață când încă lucra la cartea ”Nimfa Europei”, o lucrare în care prezenta personalitățile pe care le cunoscuse de-a lungul anilor.
Conform propriei dorințe, pe piatra ei funerară din cimitirul Pere-Lachaise din Paris, stă scris ”Marthe Bibesco, ecrivain français”.
”Întreaga ei operă (…) se subordonează dorinței de a retrăi, de a imobiliza în cuvinte, în aceste ‘capcane ale ideilor’, cum le numește Sartre, clipa nestatornică, ființa umană asemenea clipei. La cumpăna vârstelor, afirmase că scrie de teamă să nu uite viața. Este expresia unui altruism mișcător și, totodată, aceea a unui egoism înverșunat, a unei avariții sentimentale”. (Tudor Ionescu)
foto tumblr.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.