Sunt complicată, și atât de simplă, încerc să fiu un om bun, sunt prea emotivă, aiurită, mă plimb des printre nori, uneori panicoasă din nimic, puternică atunci când e nevoie, plâng la filme, la melodii bune, la bucurii imense, la frumuseți mărunte, nu-mi place rujul, mă simt murdară pe buze, tocuri port rar, la ocazii, mă simt cea mai frumoasă în casă, nemachiată, ciufulită, iubesc pătimaș, cu totul, mă atașez de oameni, mă rup în bucăți când îi pierd, îmi place să râd, sunt altruistă, îmi plac poveștile, să le ascult, să le scriu, le caut, le inventez, le trăiesc, mă țin vie, iubesc Italia, mestecenii, hamacul, îmi plac eșarfele, pijamalele, papucii de casă, păturile moi, cafeaua cu lapte, ador ceștile de ceramică, am învățat să iubesc pietrele, argila, felspatul, nu am memorie bună, uit răutăți, niciodată emoții.
Sunt femeie.
Când mănânc spaghete carbonara nu mai știu cine sunt.
***
Într-o zi, o femeie, plimbându-se printr-un magazin, a văzut o ramă superbă, dintr-un lemn vechi. A cumpărat-o imediat. Nu avea nicio poză de pus în ea, dar s-a gândit că va găsi cândva, cu siguranță, o fotografie care să i se potrivească.
Pentru că rama a rămas prea mulți ani într-un dulap, singură și goală, a decis să plece în lume. S-a săturat să încadreze doar o hârtie tristă și albă, avea nevoie disperată să strângă pe cineva în brațele ei de lemn vechi. A bătut la ușa unei tinere, aceasta a spus că pozele și le ține pe instagram, nu pe pereți. A mai bătut la o ușă. I-a deschis un bătrân. Acesta i-a spus că nu are nevoie de ramă. Nu are cui să-i mai facă poză. E singur. A mai bătut la câteva uși, degeaba. Nimeni nu își mai punea fotografiile în rame. Toți și le postau pe facebook. Așa că a renunțat să mai spere. Știa că locul ei este la tomberon. A început să se plimbe aiurea pe străzi. O piatră i-a spart sticla, praful i-a murdărit hârtia, i-a lăsat o pată ciudată, parcă avea formă de floare. Pata nu o deranja, prea mult a stat imaculată.
S-a oprit în fața unei vitrine mari. Înăuntru erau expuse o mulțime de tablouri. A intrat să le vadă mai bine. Frumusețea picturilor și căldura au moleșit-o. A adormit acolo, pe podeaua de lemn. Când s-a trezit, în jurul ei era o mulțime de lume care se uita la ea. S-a panicat, nu înțelegea nimic. A vrut să fugă, dar nu mai putea. Cineva a pus-o pe perete, într-un cui.
***
Merg. Un mers constant, ritm alert. În căști ascult muzica din Amelie. Mă uit la picioare. Îmi place să-mi urmăresc pașii. Îmi calc pe umbră. Umbra nu ripostează. Un felinar apărut în față o omoară. Apoi, când trec de el, o reînvie. Asta se întâmplă la fiecare felinar. Lumina lui se joacă cu mine. Asfaltul devine oglinda trupului meu. O oglindă care nu-mi arată chipul, nici ridurile, nici ochii. Îmi arată doar conturul umblător care duce cu el o viață. Un câine somnoros mă latră. Un lătrat confuz. Nu mă sperie deloc. Îmi place muzica. Mă plimbă prin lumea în care te regăsesc de fiecare dată. Mă iei de mână și mă duci acolo unde particulele de iubire cresc ca florile de câmp. Un pic. Apoi ajung iar pe stradă.Trec pe lângă un zid de piatră. Același pe lângă care trec în fiecare seară. Recunosc și perdeaua de la geamul casei în care toate becurile ard. Pășesc. Nu-mi aud respirația. Muzica mi-o camuflează. O pisică neagră îmi taie calea. Aceeași pisică. De fiecare dată, când merg pe strada asta, îmi apare în față, exact în același loc. Încep să o urmăresc. Ea nu se grăbește deloc. Știe că sunt în spatele ei. Mă simte. Vrea să treacă pe celălalt trotuar. Eu, după ea. ”Hei, pisică ciudată, oprește-te! Am ceva de discutat cu tine.” Brusc, în mijlocul străzii, pisica se oprește, se întoarce și mă privește. ”Ascultă, felino, de ce îmi tai în fiecare seara calea? Altă treabă mai bună n-ai de făcut?” Nu apucă să-mi răspundă pentru că o mașină venită cu viteză ne împrăștie pe asfalt. Mă ridic, îmi aranjez haina, o scutur cu palma de praf, apoi observ că sunt singură pe un câmp cu flori. Fiecare petală este plină de particule de iubire. Cineva fredonează o melodie. Parcă ar fi din Amelie. Încep să alerg spre nu-știu-unde. O pisică albă mă privește și merge spre undeva. Îi tai calea.
Citiți și Bărbatul de pe altă planetă, de aceeași autoare.
