Ilinca Bernea – Nu am de dat socoteală nimănui?!
Nu e legitim să fim, pe de-o parte, munciți de criticism până la epuizare și pe de altă parte, când se pune problema să dăm socoteală semenilor pentru orice, să ne sară țandăra.
Primul semn de alienare și de ostilitate socială e lipsa de respect față de experiența distinctă a celuilalt, la o extremă, și față de nevoia de comunicare și consensualitate, la extrema opusă. Pe de-o parte, se manifestă dicteul, norma dedusă din propria conduită, absolutizarea unui tip de experiență anume și, pe de altă parte, se manifestă un dispreț suveran față de orice tentativă de dialog.
Nu am de dat socoteală nimănui!
Acel „nu am de dat socoteală nimănui” e o compulsie dictatorială. Ba avem de dat socoteală, ca ființe gregare și civilizate. Nevoia de a ne justifica în fața altuia exprimă tocmai contrariul ostilității, voința de coexistență și coabitare armonioasă. Individualismul de mici dictatori în regate pustii e o afacere cam păguboasă.
Nu mă surprinde, doar constat că în conștiințele cele mai statornic legate de victimitate apare ideea miserupismului social mai bine conturată. Victima e o ființă tarată, marcată de suspiciune generalizată și de o paralizie a resurselor de entuziasm. Victima – cel cu mentalitate de victimă – găsește repulsivă iubirea, răbdarea, pasiunea sau chiar obida cu care oamenii se justifică unul în fața altuia.
Acel „nu ar trebui să îți pese sau să te afecteze” e un apel deschis la alienare. Sigur că orice contact cu prostia sau mizeria umană e supărător, poate produce chiar deformări plastice, dar ce contează? Doar dacă ai mentalitate de victimă te simți asuprit din acest motiv. Cruzimea, meschinăria sau obnubilarea cu care suntem tratați se întâmplă în viața CELOR care o fac, nu a noastră.
Nu cred atât de mult în puterea traumei (toți le avem pe ale noastre), cât în cea a gândirii de tip justițiar care însoțește mentalitatea de victimă. O voință inconștientă de răzbunare pe lume și pe sine deopotrivă însoțește cronic păgubitul. Din punctul lui de vedere, un lucru sortit eșecului nu merită trăit. Ba da, merită!
Auzi, din gura unora: „dragostea nu ține veșnic”. Păi nici viața nu ține veșnic. Mesajul lor e un îndemn subliminal la sinucidere, așadar. Nimic nu ține veșnic. Dar lucrurile muritoare au sens.
E mai de dorit singurătatea
Dacă pui unele sub altele, afirmațiile lor sunt cam aceleași:
– Nimic nu merită atenția și implicarea ta.
– E mai de dorit singurătatea.
– Dependența și implicarea sufletească sunt periculoase și/ sau maladive.
Mentalitate de căcăcios! îți vine să zici când le vezi aliniate așa pe ață. Structural, victima e un ins îngrozit de durere și care e dispus să sacrifice plăcerea doar ca să nu o încaseze.
Victimitatea reală e incontestabilă și demnă de tăceri solemne. Am avut ocazia să stau de vorbă cu un deținut politic care a fost torturat. Nici o clipă nu mi-a dat impresia că și-a pierdut încrederea în semeni sau că ar avea mania persecuției. Atunci am realizat care e diferența dintre victima conjuncturală, cum suntem fiecare dintre noi la un moment dat și cum a fost și el, și cea vocațională.
Cel care își vede condiția de victimă ca pe un accident și trauma în mod analog, le poate depăși. Cazul lui. Cel care nu reușește e pentru că se simte responsabil de faptul victimității proprii, știe că nu e tocmai accidental, că ar fi putut fi evitat. Nu am găsit altă explicație. Poate există.
Cine e omul-cel-periculos de care se ferește victima, căruia nu vrea să îi dea socoteală, în fața căruia nu vrea să se justifice? Și ce fel de socoteală e aceea și de ce i se pare inacceptabil entuziasmul și ce e cu implicarea de care fuge?
Victima devine persecutorul lumii atunci când realizează că nenorocirea sa nu e un accident, tocmai pentru a-și găsi în omenirea cea rea țap ispășitor și supape de deresponsabilizare…
Citiți și Ilinca Bernea – Nihilism. Credință. Scepticism de aceeași autoare.
