Mă trezisem când încă pescărușii țipau deasupra mării și-n zgomotul spargerii valurilor la țărm, am rostit încet mantra învăluită-n lacrimi : „Iartă-mă. Te iert. Te iubesc. Mulțumesc.”
Hocus-pocus și gata cu durerea, dorul, nevoia și altele din gama asta încâlcită! Acum, oameni mari cum sunteți, să nu mă credeți, că nici eu n-o fac!
Veneau pe valuri gânduri, fapte, și mai ales cuvinte, cuvinte rostite cu patos, cu obidă, ori cu detașare. Cum ți-e și cu durerea asta?!
Toate erau ale lui, vini, acuze, supărări, acțiuni care urlau mai tare decât pescărușii. El a zis, el a gândit, el a făcut… si eu?? Eu unde eram? Cine m-a scos afară din mine? Când și de ce am acceptat?!
Vorbim despre oameni negativi și ale lor efecte, despre întunericul care ne acoperă orizontul și-n care nu ne mai simțim de nicio culoare. Știm să-i recunoaștem și avem și ac de cojocul lor, verbal, teoretic, bineînțeles!
Afirmăm că ne descurcam noi cumva, că avem suficientă energie din aia albă, încât să contracarăm zgomotul produs în viața noastră.
Mda, teoria e brevetată, scrisă și tipărită. O citim cu nesaț, facem exerciții repetative în fața oglinzii, și, ce sa vezi, când apare obiectul de studiu, picăm testul de la prima acțiune! Șarmanți, adânci și siguri pe ei, exercită asupra ta o acțiune de convingere de cea mai înaltă clasă. Tu-ți repeți poezia în cap, aia cu nu mă dau și nu mă dau, dar până să faci prima observare asupră-ți, ești învăluit, năuc, luat-gata, sedus.
După ce te-ai predat, zombi și teleghidat, îți urmezi stăpânul și nici nu-ți mai dai seama că te hrănești doar cu firimituri căzute din neglijentă, ori din milă, că te îmbeți cu apă rece, găsindu-i scuze întemeiate pentru lucruri care nu s-ar justifica într-o relație onestă.
Ca o mângâiere e până și un singur cuvânt care nu jignește, minune pe lume, nu alta, și uite așa, ăla pe care-l vezi în oglindă se uită la tine tâmp, cu ochii încercănați, respirând minciună.
Salvarea. De unde vine ea? Unii zic: „Te-a iubit Dumnezeu și ți-a deschis ochii!”.
Alții spun că eul tău nu mai putea înghiți bullshit-uri și gogonele murate și hop, i s-a aprins beculețul de atenționare: „Atenție! Combustibilul vă mai ajunge pentru 50 de km!”
Prin cărti citești despre creșterea personală și evoluția către omul desăvârșit și cumva, tam-nesam, ți se întâmplă și ție! Pe ceaiul!
E firească trezirea asta. Și sunt convinsă, că tuturor li se întâmplă, dar prea puțini o iau în seamă din ‘nspre mii de motive: ba că-i rău cu rău, da’i mai rău fără rău, ba că soarta, ce să-i faci, ba că încercarea, ba că lecția și tot așa.
Trezirea vine tot cu niște motive, sau unul singur, dar îndeajuns de solid încât să te facă să pui un pas afară din careu.
Când ai călcat linia marcată cu var, ești out!, nu mai trebuiești, nu mai ești cuțulică ascultător. Pur și simplu trezirea are o propoziție simplă: ți-e dor de tine, de tine de dinainte, de te usuci pe picioare! Ți-e dor de omul din oglindă care își purta viața cu niște sensuri așezate, vise colorate și credința că cineva va îndrăzni să facă echipă cu el, că cineva va accepta și va încerca să accepte, să completeze, să fie! Nu o altă imagine în oglindă, ci acel cineva real, diferit, dar suficient de viu, suficient de prezent!
Cum nu te mai ai, suporți tot mai greu cuvintele, jignirile, devalorizările. Se coboară respectul până ajunge una cu pământul și rămâne un preș uzat.
Tu înghiți, că doar iubești! Iubești un vis, o proiecție asupra unui om care nu-i acolo, care nu-i din jocul ăsta.
Privim oamenii după cum ne este sufletul.
Oprirea, ori e un șoc, ori vine lent (că tu tot mori pe drum!). Regrete, lacrimi, blamări și injurii, ori indiferența care sufocă. Indiferent de varianta aleasă, doare, și doare ca naiba!
Stau în fața mării. Valurile se sparg cu zgomot și eu pot respira în voie. Valurile aduc, e drept, dar și duc.
Și în dimineața asta, eu sunt doar un om ce stă și așteaptă. Am întâlnire cu mine.
Citiți și O regină rămâne regină, de aceeași autoare.
