„I care a lot”: „Există două feluri de oameni…”

“There are two types of people in this world: the people who take and those getting took.”  – „Există două feluri de oameni: cei care iau şi cei de la care se ia„: replica pe care e construit personajul principal al unui film – „I care a lot” (Chiar îmi pasă) – care şi-a câştigat deja atenţia în categoria comediilor negre, fiind scris și regizat de J Blakeson. Premiat la Toronto International Film Festival 2020, este al doilea film al scriitorului, după  consacratul „The Disappearance of Alice Creed” (2009) şi îi are în rolurile principale pe Rosamund Pike, Peter Dinklage, Eiza González, Chris Messina și Dianne Wiest. Data apariţiei pe marele ecran a fost  12 septembrie 2020 şi rulează în prezent pe Netflix. Pelicula are un scor de 6,3 pe IMDB, iar părerile sunt deocamdată împărţite. Unii îl consideră comedie neagră cu unele situaţii trase de păr, alţii au coşmaruri gândindu-se că li se poate întâmpla chiar lor, indiferent de ce parte se află. Dar merită văzut!

Spre a nu cădea în capcana spoiler-ului, iată, în mare, scenariul: o superfemeie (Rosamund Pike, dedată acestoi tip de rol – bad girl) şi-a construit o afacere extrem de profitabilă, împreună cu prietena ei (sau, mai degrabă, concubina), sub protecţia unui sistem judiciar corupt: escrochează oameni în vârstă, sub pretextul tutelei, având sprijinul unei doctoriţe care îi livrează informaţia medicală şi documentele false în legătură cu incapacitatea de a supravieţui fără ajutor şi al unui judecător – personaj lipsit de culoare, ori prea corupt şi el ori prea naiv, în orice caz, aflat de partea şarlatanei.

Între noi fie vorba, Marla Grayson are toate atuurile unei femei fatale, în plus e unsă cu toate alifiile: cinism, sânge rece, ambiţie oarbă, disimulare, orgoliu exacerbat… mă duce gândul la Merryl Streep în „Diavolul se îmbracă de la prada”, Peggy Cummins în „Gun Crazy”,  Annie Parillaud în „La Femme Nikita” sau Rebecca Romijn în „Femme Fatale” (luaţi-le ca recomandări, dacă vă place genul). O tipă trăznet! Carismă, sex-appeal, stiletto, ruj strident, toate accesoriile unei apariţii excentrice, catwalk style. Şi foarte mulţi bani, care îi dau senzaţie de plutire. Şi că orice poate fi cumpărat, cu un preţ pe care EA îl fixează, de fiecare dată.

Iată că apare un alt caz interesant, care se complică în mod neaşteptat prin intervenţia… mafiei ruseşti… Marla este o luptătoare, însă, şi, mai presus de orice, e înzestrată cu o inteligenţă foarte ascuţită care se activează în situaţii limită.

Scenariul e uluitor şi ridică o întrebare firească: oare e posibil aşa ceva? Să te trezeşti cu un fel de înger salvator la uşă care să te conducă într-un azil de lux, pentru a-ţi proteja anii senectuţii? Aşa, pe nepusă masă, fără să te doară nimic? Iată ce mărturiseşte scriitorul-regizor, Blakeson:

„În viziunea  Marlei, multe dintre acestea se întâmplă, din păcate. Este adevărat faptul că există o mulțime de  „tutori” prădători care se se reped asupra persoanelor vulnerabile și vârstnice, îi acaparează în aceste false tutele și, practic, le schimbă viața. Poveștile adevărate ale vieții sale sunt într-adevăr  îngrozitoare,  așa că, din păcate, da, se întâmplă. ”

De ce nu, e bine că aflăm măcar aşa despre ele, prin intermediul filmelor, deşi nu asta a fost intenţia regizorului, să devoaleze acest tip de acţiune mafiotă, am putea s-o numim, ale cărei victime sunt oamenii în vîrstă, lipsiţi de apărare, rămaşi fără familie, care devin pradă sigură a unei societăţi mercantile. America, iată, este cu adevărat ţara tuturor posibilităţilor!

„Un lucru despre care am vorbit cu Rosamund în timp ce făceam filmul este acela că îţi dă un fel de impresie dacă ai întâlni-o pe Marla în viața reală, la o petrecere sau ceva, gândindu-te: „Ei bine, este foarte atrăgătoare, foarte bine pusă la punct, bine îmbrăcată. Pare să aibă o relație grozavă cu iubita ei. E o femeie stilată, cu gust. Biroul ei este frumos și este foarte inteligentă. Pare o persoană cu adevărat grozavă.

Și apoi ai întreba-o:„ Cu ce te ocupi? Ea îţi răspunde:„ Ei bine, știi, eu am grijă de persoanele în vârstă. Și te gândești atunci: ” Această doamnă este grozavă! E o sfântă!

Dar, știi, e vorba despre o parte din acel fel al oamenilor de a părea buni, care fac lucruri bune, dar de fapt ascund multe lucruri rele „sub capotă”, genul despre care suntem tentaţi să spunem „Oh, ei sunt tipul pe care îl cunoaștem!”, astfel încât naivitatea noastră ne poate juca feste în orice moment, convinşi că astfel de oameni, mai ales dacă sunt autorităţi, nu vor decât să ne facă un bine.” (J Blakeson).

Se pare că destinul e de partea Marlei, ajutând-o să iasă din situaţii, practic, fără scăpare. Viaţa merge înainte, ea face parte din categoria învingătorilor care nu cunosc niciun fel de limită. Pare o lume a femeilor în care bărbaţii nu sunt decât marionete care le cad la picioare, răpuse de farmecul lor invincibil.

Nu vă spun finalul, dar îmi permit să vă provoc la o meditaţie asupra adevărului din spatele acţiunii.

Da, există oameni printre noi care se cred învincibili, oameni pentru care naivitatea, fragilitatea, neputinţa, chiar prostia altora devin arme pe care le folosesc pentru a-şi clădi fericirea, bunăstarea, confortul. Oameni care calcă totul în picioare, pierzând noţiunea limitei, fie ea umană, legală sau divină. Grecii antici numeau hybris, tradus prin „obrăznicie”. Ca să nu vă mai reţin, ideea este că undeva totul se termină, şi nu foarte bine, pentru că există o justiţie dincolo de lume (să n-o numim neapărat „divină”) care pune punct ascensiunilor fulminante bazate pe suferinţa celorlalţi. Cine are minte să înţeleagă, va realiza că viaţa nu e o scară pe care s-o urci călcând pe spinarea celorlalţi, iar cine nu are, apoi acela să meargă înainte… până când, asta e cea mai mare întrebare şi provocare.

Cantitatea de noroc şi de înălţime la care ajung aceşti parveniţi ai sorţii este direct proporţională cu căderea lor, asta ne spune finalul filmului, previzibil dacă ştii legile nescrise ale vieţii.

Un film despre viaţa adevărată, care bate filmul.

De la mine, nota 10.