Ce e hărțuitorul, de orice fel? Un om care nu poate concepe că nu e dorit în viața altuia, care nu realizează că deranjează, că poate fi nociv, sau, dimpotrivă, care realizează și se încăpățânează să îi schimbe păgubitului percepțiile. Hărțuirea e insistență obsesiv-compulsivă asociată cu un sentiment al victimității: ”Nu am greșit cu nimic! Alți oameni fac așa și nu sunt respinși”….
Sigur. Nu respingem un om doar din considerente morale sau doar pentru că e sâcâitor sau dizgrațios. Se poate întâmpla și așa, dar nu e musai. Fapt e că avem dreptul să respingem și fără motivații obiective.
Dreptul de a spune NU este pragul civilizației și al decenței. Fără el am fi hoarde barbare.
Hărțuirea e complex al respingerii. De aceea e însoțită de un comportament defensiv-agresiv. Realizând că nu îl vrei, îți face proces de conștiință, reproșuri, îți cere socoteală sau se împinge în viața ta cu toată forța. Îți găsește cusur (de aici invectivele sau judecățile negative) pentru că îți permiți să îl refuzi.
Oricât de nesuferită e ideea că nu ești dorit nici măcar ca interlocutor banal, asta e. Observ la unii neputința de a accepta că au fost și nu mai sunt bineveniți în viața cuiva. Suntem responsabili de cum ne comportăm, nu e nimic garantat pentru totdeauna. Nu e nimeni dator să ne suporte necondiționat și nici să ne iubească.
Unii devin hărțuitori atunci când nu pricep că s-a terminat… Adică la sfârșitul unei relații, chiar și de prietenie.
Alții sau altele hărțuiesc de la început… ei zic că sunt ”cuceritori”.
Foarte rari sunt perverșii autentici printre hărțuitori. Cei mai mulți o fac inconștient, pentru că se cred inofensivi, pentru că au o imagine prea bună despre ei sau pentru că se străduiesc prea mult să o repare pe cea rea.
E o chestiune de finețe să simți unde să te oprești, unde e frâna. Oricare dintre noi îi poate cădea altuia în dizgrație la un moment dat.
E bine să îți cunoști drepturile, sigur, dar e de dorit să știi și ce nu ai dreptul.
Nu e nimeni chemat să facă educație sau să îi pună diagnostice și etichete celui care spune NU, ci să îi respecte voința, într-o lume civilizată.
Adeseori, însă, refuzatul se jignește în loc se conformeze faptului că i se spune un NU răspicat. E afectat și insistă.
Hărțuitorul nu suportă refuzul.
El trebuie să se răzbune sau să își repare orgoliul șifonat insultând, admonestând, intimidând sau sfidând restricția. I se spune: „NU mă atinge, NU vreau să mănânc ciocolată, NU vreau să răspund la această întrebare.” Până nu te atinge unde nu îți place, nu îți bagă ciocolata pe gât, nu te ține ca la ancheta poliției nu se lasă. Este o mentalitate de abuzator. Un individ în sevraj care are nevoie de bani pentru drog e infractor dacă bagă mână în buzunarul unui străin pe stradă. Faptul că ești singur, dezaxat, disperat sau că simți o nevoie uriașă de contact uman, nu e o scuză să te năpustești asupra cuiva care nu te vrea. Nu ai dreptul să treci peste acel refuz. Nu ai dreptul să forțezi intrarea în viața altuia sau în portofelul sau în sufletul lui!
Nu există om inofensiv care trece peste un NU fără să se sinchisească.
Unii sunt atât de rătăciți încât se cred benefici în orice condiții. Nu există așa ceva. Oricare dintre noi poate fi perfect nociv altuia dacă nu îl lasă în pace atunci când o cere.
Oameni aparent inofensivi devin niște fiare dacă le refuzi o dorință.
Citiți și Dreptul la secret, de aceeași autoare.
