George Bacovia – Poema în oglindă

George Bacovia : POEMA ÎN OGLINDĂ, o lirică a inefabilului

Art poétique a nuanțelor,  a simbolului, sinesteziei și sugestiei (de la musique avant toute chose – Paul Verlaine, vorbind despre œuvre d` art totale), dar și operele unor Rimbaud, Baudelaire sau Jean Moréas sunt primele modele creative pentru George Bacovia (născut George Andone Vasiliu, 4/16 septembrie,1881, Bacău – d. pe 22 mai 1957, București).

Dacă în primul său volum, Plumb, publicat în 1916, influența poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în Scântei galbene 1926, Cu voi, 1930 și Comedii în fond, 1936, Bacovia descoperă formula poeziei moderne, apropiată de proza poetică, cultivând versul liber. Criticii interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu) . În Stanțe burgheze, 1946 și Poezii, 1956, poezia sa este afiliată curentelor de gândire mai noi ale modernismului poetic: suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau chiar expresionismul și existențialismul.

În 1925, primește Premiul pentru poezie al „Societății Scriitorilor Români”, ex aequo împreună cu Lucian Blaga, iar în 1934, Premiul Național de poezie este acordat lui George Bacovia și lui Tudor Arghezi.

Poema în oglindă este o lirică  de acceptare a pierderii armoniilor, într-o atmosferă crepusculară și vagă a cangrenei naturii în anotimpul toamna; nu descrie, ci sugerează metaforic și dezvoltă în versuri impare, cu o muzicalitate simbolică și o sugestie a ideii de sfârșit al vieții, anumite stări de spirit, un sentiment de melancolie față de senzația de dispariție a lumii și a ființei, într-o alchimie a sinesteziilor. Tonul este intim și confesiv, ca o sonată a stingerii lente a naturii, a iubirii, a universului.
 Tema poemului o constituie corespondența simbolică între decadența naturii toamna și stingerea sentimentului de iubire, într-o broderie sensibilă a imaginii femeii și a motivului literar al oglinzii : oglinda apei, oglinda cu ramă de argint și oglinda simbolică a sufletului.

Poemul este construit pe baza corespondențelor senzațiilor vizuale, olfactive, cromatice, sonore și a percepțiilor motrice. Perceperea lumii și a eului în descompunerea lentă a toamnei ce înaintează spre iarnă, în moartea vegetală ce are proiecții simetrice în sufletul însetat de viață și de o iubire viitoare este sugestivă: verbele nu exprimă acțiuni, ci vagi mișcări interioare, de suflet, în care toamna decadentă reverberează atât de profund.

Refrenul este versul repetitiv În oglinda larg-ovală încadrată în argint, în care se oglindesc imaginile toamnei, precum și chipurile celor doi îndrăgostiți, aflați în aceeași ipostază de repaos și senzație de stingere a ființei, a tot ce-i înconjoară, a lumii întregi.

Versurile bacoviene ating sunetul pur al poeziei, ca într-o simfonie cu pasaje de liniște adâncă, sugerând stingerea trăirilor. Poezia este ritmată, cadențată,  cu sugestia zbaterii ultimelor semne de viață înaintea morții firii în toamna târzie, neputincioasă în fața scurgerii timpului ce nu-și mai deschide larg porțile soarelui, luminii, vieții și iubirii . Melodia e tristă, dar viața mai palpită ușor, semn că în conștiința lirică mai este un licăr de speranță, pentru o iubire viitoare pusă în lumină într-o strofă cu vers unic : Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare…

Vizual, suntem introduși în salonul plin de vise, într-o după-amiază caldă de toamnă, când tabloul este aproape static, doar ochii personajelor lirice eu și tu se mișcă abia perceptibil, furând parcă imaginile obiectelor din odaie, reflectate obsedant în oglinda larg-ovală încadrată în argint. Comunicarea este la nivelul percepțiilor, ea citește, el privește ; ea, pierdută, cu ochi bolnavi își pierde privirea vagă peste apa larg-ovală a havuzelor în timp ce conștiința lirică, eul liric se retrage în visare. Are viziunea catafalcului pe masa părăsită, de marmură sculptată și a propriului cadavru, corespondent al grădinii cangrenate în toamnă. Irealul (visul) suprapunîndu-se realului (stingerea toamnei în vegetal) relevă, în versuri sensibile, muzicale, acceptarea ideii de repetivitate în natură și în destinul omului.

Cromatica tabloului este sugestivă pentru ideea de stingere: alb, roz, violet și argintiu, care, amestecate, dau cenușiul cadaveric al toamnei târzii. Totuși roz și argintiu salvează ideea de speranță, conștiința lirică iubind inefabilul lumii și al iubirii care murind, renaște simbolic în alte roze.

Olfactiv, poema cadaveric parfumată pe care o citește fata  nazalizând poate modelul franțuzesc al simbolurilor, stabilește corespondențe între realitatea exterioară și sufletul în pragul rupturii, al prăbușirii lăuntrice.

Senzații auditive pentru ideea de zbatere și cădere a naturii în anotimpul toamna în sintagme ca: bate toamna, violetul cade, melodia din clavir și plânsul apei, dau aceleași corespondențe simbolice natură-suflet, precum și gustul pentru bizar al poetului.

Percepțiile motrice sunt vagi : grădina cangrenată sugerează încremenirea naturii, dar și a omului retras într-un spațiu al visului. Dar retragerea nu mai este recuperatorie, precum la romanticul Eminescu, ci relevă într-o viziune simbolică aceeași idee anxioasă a morții: mă întind ca mort.

Corespondența decadenței naturii și a iubirii se oglindește în starea de descompunere a vegetalului proiectată simbolic în sufletul celor doi tineri, ascultând în monotonia toamnei finala melodie pe clavirul prăfuit, ducându-ne cu gândul la oglinzile esseniene din vechime.

În Antichitate, essenienii aveau percepția oglindirii a ceea ce este în natură ca  reflexii în oglinda sufletului, și, în sens invers, ca într-o reacție reversibilă, sufletul omului se răsfrânge în natură într-un fel de corespondențe ce închid mereu în armonii rezonante sferele aparținând aceluiași plan, natură-om. (Greg Braden)

Poema în oglindă

 

În salonul plin de vise

În oglinda larg-ovală încadrată în argint,

Bate toamna,

Şi grădina cangrenată,

În oglinda larg-ovală încadrată în argint.

 

În fotoliu, ostenită, în largi falduri de mătase,

Pe când cade violetul,

Tu citeşti nazalizând

O poemă decadentă, cadaveric parfumată,

Monotonă.

 

Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare…

Dar pierdută, cu ochi bolnavi,

Furi, ironic, împrejurul din salonul parfumat.

Şi privirea-ţi cade vagă peste apa larg-ovală,

Pe grădina cangrenată,

Peste toamna din oglindă –

Adormind…

 

Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare…

 

Însă pal mă duc acuma în grădina devastată

Şi pe masa părăsită – albă marmură sculptată –

În veşmintele-mi funebre,

Mă întind ca şi un mort,

Peste mine punând roze, flori pălite,-ntârziate

Ca şi noi…

 

Zi, finala melodie din clavirul prăfuit,

Or ajunge plânsul apei din havuzele-nnoptate.

Vezi, din anticul fotoliu –

Agonia violetă,

Catafalcul,

Şi grădina cangrenată,

În oglinda larg-ovală încadrată în argint…

 

(Poema în oglindă, George Bacovia)

https://www.youtube.com/watch?v=e3ZPn564AAc

Citiți și Emil Brumaru sau Poezia ca destin