Aveam doisprezece ani, în 1987 și mă îndrăgostisem iremediabil de Sorin, cu doi ani mai mare decât mine. Stătea la un bloc distanță de mine și îl vedeam în fiecare zi, în drum spre școală. Fiind în ultimul an al ciclului gimnazial, îmi era clar că nu mă va băga în seamă, mai mult decât atât, nici nu mă „văzuse”. Dar ce nu face o fată îndrăgostită pentru a se face vizibilă? Îi ieșeam în cale ca din întâmplare, plecam din școală doar când era și el pe picior de plecare, și totusi, cei mai frumoși ochi căprui pe care îi văzusem eu vreodată nu mă vedeau. Sorin era blond, Brad Pitt like, iar eu eram încă blondă, tunsă Oana Sârbu gen.
Cordeluța neapărat obligatorie era culoarea untului (nu albă, cum cereau rigorile vremii), iar cămașa bleu de sub sarafan, devenise și ea crem, să se asorteze cordeluței. „Nu mi s-a uscat cea bleu, tovarășa dirigintă”, obișnuiam să îi spun eu , atunci când mă certă că uniforma mea ar avea ceva neconcordanțe( încă o încercare de a ieși în evidență pentru Sorin). În spatele blocurilor noastre, era un loc de joacă, unde obișnuiam să ne mai strângem, sâmbătă seara, băieți, fete, copii, cu mic cu mare. Exista în cercul meu de prieteni un băiat care cânta la chitară, și, într-una din seri, am început să cântăm un cântec, împreună. El cu chitara, eu cu vocea.
Se apropia vara, ziua era lungă și era frumos, iar pe vremea aceea eram tare mulți copii. Cu zecile ne strângeam și ne jucam sau cântam. Inutil să menționez că, în mijlocul cântecului, l-am zărit pe Sorin. Acel Sorin. Am cântat cum am putut eu mai frumos, și, pe măsură ce se apropia, îmi imaginam că aș cânta pentru el. A venit, a ascultat, m-a privit și a plecat. Eram fericită. Zilele următoare m-a văzut de fiecare dată pe drumul spre școală și pe drumul dinspre școală către casă. Într-o zi de marți, într-o pauză, după ora de sport, când arătam cel puțin neglijent, fără cordeluță și cămașă crem, Sorin a venit pur și simplu în clasa mea și mi-a zis: „Bună, vrei să vii cu mine la banchetul clasei a VIII a?” În gura mare, de față cu toți colegii mei.
Acum, nu știu câți dintre cei care citesc, realizează ce mi se întâmplase. Un tip de clasa a VIII a, invitase o fată de clasa a VI a, la banchetul lui. Și mai era și frumos. Și eu eram îndrăgostită până peste cap. Cu putinele puteri pe care le mai aveam, i-am spus:” sigur, cum să nu!” El mi-a spus, „bine, o să mai vorbim, e peste două săptămâni.”
Colegele m-au ținut să nu cad pe jos și să nu îmi pierd „uzul rațiunii”, în timp ce el ieșea din clasa mea cu tot cu ochii ăia frumoși și cu inima mea ce-mi sărise, hăt, departe. În cele două săptămâni, am conceput un deux-pieces original, dintr-o mătase bleumarin și cu volane bleu ciel, mă tot probam cu el și mă întrebam dacă îi va plăcea. Mama era cea care îmi punea toate ideile în practică, alături de sora mea.
A venit seara banchetului, nu vă mai spun ce fețe aveau colegele lui, mai mari decat mine, când am apărut eu, într-o bluziță care se închidea printr-un nod simplu, în talie, și o fustiță mai scurta în față și un pic mai lungă la spate. Câțiva profesori m-au întrebat ce caut eu acolo, dar le-am spus adevărul, că am fost invitată de Sorin. Am mâncat, am băut brifcor și am dansat. La întoarcerea spre casă, i-am spus te iubesc şi i-am dat un bilețel pe care îi scrisesem o poezie, ale cărei versuri începeau, toate, cu literele care formau numele lui, astfel că de sus în jos, puteai citi SORIN. Eram amândoi doi fâstâciți, iar eu am ajuns acasă fericită.
Au urmat două săptămâni minunate, în care m-a însoțit către școală și înapoi. Drumul era tare scurt și muream de necaz că stăm atât de aproape de școală. Știu că ne-am despărțit într-o seară ploioasă, în care i-am spus că vreau să ne vedem fiecare de ale noastre. El: ” de ce?” Eu:” nici măcar nu m-ai sărutat!”
Și l-am lăsat, fără grai, în ploaie, cu ochii lui minunați petrecându- mă.
The End!
Citiți și Dragostea trece, e ca o răceală, de aceeași autoare…
