Fii atent cum iubești. Reciprocitatea nu ține nici de vorbe, nu este nici universală. Cel mai mult contează locul în care se întâmplă, spațiul deschis al pasiunii.
Golescu se refugia uneori într-o clădire părăsită, trădat sentimental, căutând împăcarea cu sine prin izolare față de alții. Nu găsise niciodată o persoană care să îl iubească și trebuia să se obișnuiască cu ideea respectivă, o să moară uitat repede, dar nu așa, tardiv și trist, ci repede, adică se va face și chef odată cu funerariile disimulate în forme de supărare. Desingur. Nu l-ar mai durea nimic. De ce să se lamenteze ori să aștepte de la alții cenușă presărată peste căpățână? Inadecvat, imatur, penibil. Soarele nu-i fals. Măcar atât. Iar cerul este aproape albastru.
Tot analiza vorbele unui înțelept japonez care a afirmat că omul, adică sufletul lui, chintesența duală, monogamă nah, dacă suferă și este rănit are nevoie de iubire ca să se vindece. Dar nu țaca-paca, așa grăbit-târâș, aproape ca la Vaslui. Ci avea nevoie de una intelectuală, în primul rând, adică, condiționată, apropiată de jocul din grădiniță. Îți dau un munte de iluzii pentru câteva secunde de destrăbălare! Bărbatul promite. Ea, acceptă sau nu. Vedeți cum apare liberul arbitru? Condiționat de iubire. A lui, a cui altcuiva? Doar a lui. Și din cauze egalitariste a apărut și feminismul. Înțelegeți? Nu. E în regulă. Rămâneți să îl considerați un ideal. Dreptul oricui.
Își găsise un loc de refugiu. O chestie mare pentru bărbați. Într-o casă a nimănui. Intrase acolo din curiozitate și îi plăcuse mult ceea ce întâlnise. A mers cu ea acolo din prima.
Miros de mucegai și vântul șuierând aiurea, când i se năzărea și aveau timp pentru el, să-l observe în pauzele senzoriale. La început erau mai rare, apoi deveneau tot mai dese, în primul an erau aproape mute, iar în cele din urmă cei doi și-au dat drumul vorbelor.
Așa ceva simțeau în mansarda părăsită din centrul orașului la care nu se putea ajunge decât prin intermediul crengilor unui plop ciudat, înclinat spre stânga, dreapta, adică tocmai către clădirea respectivă, scara interioară se prăbușise iar oamenii străzii erau prea amețiți de alcool sau oxizi de plumb și droguri ieftine, speriați ori demotivați ca să încerce să urce până sus. Se înghesuiau la nivelele inferioare și nu le păsa ce se întâmplă dincolo, adică deasupra tavanului care adăpostea acoperișul. Mai mult, au fost atât de proști încât au distrus orice putea fi băgat pe foc, mobilier, scaune, țesături. Profitând de asta el a blindat intrarea în mansardă și a sigilat-o cu adeziv pentru construcții dorind un fel de intimitate absurdă încât nici măcar stropii de apă sau vaporii nu mai comunicau. Și a căutat o femeie la fel de nebună. Adică una neconformistă ce ar fi acceptat să urce la mansardă pentru sex dezinteresat, adică să nu fie prostituată sau să își dorească o familie. Nu găsise ușor, dimpotrivă. A naibii de greu o întâlnise pe marginea unui cetăți în ruină lipsită de garduri sau plase de protecție ce se adâncea într-o râpă de 15 metri. Suficientă din cauza stâncilor. Acolo s-au întâlnit noaptea, se părea că ambii au așteptat să dispară turiștii și soarele ca să meargă mai departe către gol. Eșec. Rușinați nu au vorbit deloc. Ar fi fost fără sens. S-au plăcut de la prima vedere. Și-au făcut semn cu mâna de parcă se cunoșteau de cine știe când și au coborât zâmbitori, încordați. A luat-o de braț și nu s-a împotrivit. Comportamente anormale.
Prima dată urca ea, el stătea mereu pe creanga de jos ca să o susțină dacă ar fi fost cazul. Niciodată nu se întâmpla așa ceva. Nu se împotrivise. În urma ei îi vedea picioarele frumoase, chiloții minusculi mirosind a nimic. În cele din urmă bine. Fusese atât de excitat încât refuză să se dea la ea ca să nu se facă de râs. S-ar fi terminat repede. Instant. Ea nu ținea să se culce cu un bărbat pe care l-a cunoscut de câteva ore. Nu procedase niciodată astfel. Îi amâna cât putea de mult, chiar exagerat, nu că nu și-ar fi dorit-o dar voia să fie diferită. Nu o femeie de paiață care cedează impulsurilor sau condiționărilor de tot felul. Dar în acea zi nu o interesa nimic, fugise de moartea proprie, din răzbunare, prin urmare renunțase la orice mecanism de protecție.
S-au așezat în mansardă pe o saltea gonflabilă pe care o pregătise din timp, prima dată erau două persoane acolo și au adormit în cele din urmă fără să facă sex, obosiți, mulțumiți doar cu alăturarea. Păreau fericiți sau împăcați, nu le trebuia nimic mai mult. Evitaseră depresiile cu urmări tragice, ori măcar intenția înspre așa ceva. Sau păreau că se iubesc cu adevărat deși nu se cunoșteau în realitate. N-aveau cum. Reacționaseră bine la o situație absurdă. Ea cedase, el nu profitase. Hilar.
Apoi au început să se vadă săptămânal. În fiecare sâmbătă noaptea. Golescu o aștepta lângă plopul situat ciudat într-o rână, ea venea în plimbare pe jos și urcau la mansardă. Au făcut și sex, muțește, adică fără multe articulări. Fiecare părea că se transformase pentru celălalt într-un pretext al supraviețuirii. Însă nu-și vorbeau din cauza fricii de a nu transforma atracția vecinătății într-un tabiet obligatoriu. Ea dezamăgită că nu găsise iubirea desăvârșită, el că fusese trădat, sau invers, ea înșelată, el părăsit sentimental. Erau plini de curiozități, numai frica îi oprea să nu le exteriorizeze.
- Mă iubești?
- Omule! Ce-ți veni? Îi răspundea într-un limbaj suburban. Avea impresia că este un negru, deși nu era de culoare. Zâmbea.
Erau un fel de salut pe care îl practicau când se opreau din iubirea carnală, pauzele necesare, apa plată, vinul spumant sau șampania, ciocolata sau trufele albe pe care le aduceau acolo sus, în luminișul umbrit de lipsa civilizației, adică a electricității. Nici telefoanele mobile nu le foloseau pentru a declanșa lanternele, frica de a nu fi surprinși. Se întâlneau, făceau sex și gata. El o reconducea coborând de această dată primul, cavalerește, s-o cuprindă de s-ar fi destabilizat. Nu a fost cazul niciodată. Părea mai îndemânatică decât el. Și mai agilă.
Odată au fost văzuți de o femeie beată care locuia în imobil. Le-a făcut cu ochiul și tai-tai din mână. Știa ce o să se întâmple și unde merg, cu ce scop. I-au zâmbit fiindcă nu-i trezise pe bărbații aciuați la primul nivel să îi deranjeze ori să facă scandal. Nu au spus nimic însă s-au bucurat în legătură cu faptul că știa să țină un secret. Spre disperarea lor au realizat că tipa respectivă că este oarbă. Cerșea în centrul orașului, deplasându-se dificil. Măcar tăinuise relația lor.
- Iubești?
- Hmmm.
Iarna era cel mai dificil. Noroc cu colocatarii, oamenii străzii care foloseau un cămin ce îl umpleau cu te-miri-ce? Măcar hornul impunător se încingea atât de tare, încât proptit de o latură a lui simțeai căldura nu numai pe șirea spinării, ci și în respirație, era plăcut și generos. Oricum se înconjurau și de un pled de lână multicolor care făcea o barieră etanșă față de gerul orașului, atât de bine se simțeau împreună tocmai pentru că nu-și vorbeau și nu-și făceau planuri la care din varii motive să fie nevoiți să renunțe. Mai ales la cuvinte.
- Mă iubești?
- Ce-ți veni?
Așa s-a terminat relația lor. Cum a început. Instant. Pomul lor a fost toaletat fără niciun avertisment, crengile retezate brutal. Era imposibil să mai ajungă în locul iubirilor mocnite, aproape mute. La început s-au plimbat pe furiși prin parcuri, au intrat în unele pensiuni timizi, hoteluri dar înflăcărarea dintre ei dispăruse. Păreau că s-au reobișnuit cu propria lor viață.
- Vrei să ne căsătorim? A întrebat-o cu un fel de disperare ultima dată când au mai ajus la mansardă, presimțind că se va întâmpla ceva rău.
- Omule! I-a răspuns ea cu o privire mirată și mâinioasă, de parcă ar fi fost inutilă sau nepotrivită întrebarea.
Nu este cazul. Golescu n-a înțeles nimic din ultima afirmație. Nu este cazul. Ce o fi vrând a spune? Habar nu avea. Că sunt deja, că ar fi aiurea? A dat din umeri și nu a insistat.
Mai aveau în cap doar mirosul dulceag de mucegai adiat de întâmplare. Privirile admirative, fiecare își transforma partenerul într-un fel de ideal căutat, n-avuseseră timp să îl verifice în istoria reală, nu aveau cum să fie dezamăgiți de vreme ce nu puteau avea pretenții. Exista pentru o clipă, câteva minute pe săptămână și atât. Pe urmă fiecare se întorcea la singurătatea din căminul propriu real sau imaginar. La început iubirea este pretutindeni, apoi este tot mai rară. Firesc. Accepți orice și îți dai seama că ai greșit ajungând să respingi totul.
Golescu rămăsese gol goluț. Lipsit de sentimente. Nici iubire de sine, nici de altul. O fi fiind bine sau rău? Cum să fie astfel? Când urcăm în copaci mansardele par frumoase. Iar ceea ce este frumos devine cu timpul trist. Lemnul lucrează. De ce să ne iluzionăm cu finaluri fericite când ajungem la ultima urmă? N-om fi naivi. Vine ziua în care simțim că nu mai simțim nimic. Lamentările-s iluzorii.
Citiți și Elefantul roz, de același autor.
