„Geniul gloatei” sau despre cum se poate converti mizeria umană în material poetic – poem de Charles Bukowski, scriitor pe care deja îl cunoaşteţi. Dacă nu, accesaţi aici linkul spre un articol mai amplu. Iată una dintre creaţiile univesal valabile, cu garanţie pe o perioadă nedeterminată, căci vorbeşte despre adevăruri ale fiinţei umane pe care le vom întâlni dincolo de limita implacabilă a timpului. N-ai fi crezut că „din bube, mucegaiuri şi noroi” se pot „isca frumuseţi şi preţuri noi”, dar avem deja, în literatura noastră, modelul arghezian, nu-i aşa? Bun, rău, cum e el, cu micile păcate omeneşti, care, însă, nu-i umbresc cu nimic valoarea estetică şi nici nu-i alterează poziţia într-o ierarhie axiologică a poeţilor români. Antologicul rămâne, din fericire, antologic, departe de ciocanul nemilos cu care elita românească a început să-şi sfarme idolii.
Bukowski accesează şi în acest poem o zonă a nepoeticului, surprinzător de prezentă în câmpul existenţei umane aflate dincolo de culorile meşteşugit pastelate ale „realităţii” pe care mulţi nu reuşesc s-o vadă din cauza ochelarilor „aburiţi”. În lumea gloatei, există un „geniu” abscons, în sens de „spirit” care sintetizează moral, categorial, profilul acestei clase underground. Acolo, totul se manifestă au rebours, totul este pervertit prin mijloacele disimulării de care sunt capabili doar cei „cu geniu” – iată un alt sens, nu-i aşa? – semn al ingeniozităţii lingvistice cu care acest autor ne-a obişnuit, cu toată falsa pudoare a unora.
Ca în „Glossa” eminesciană (altă formă a genialităţii), face parte din atuurile fiinţelor înzestrate această capacitate de a citi sensurile adevărate ale lucrurilor dincolo de aparenta lor cuminţenie, şi de a transmite mai departe celor naivi un cod de gândire şi comportament prevenitor. Şi totuşi, înţelegem că oricât ne-am feri (dacă reuşim să facem acest lucru, pentru că senzaţia este de omniprezenţă a răului căruia nu ne putem sustrage), există permanent pericolul de a fi „omorâţi” de ura celor care ne înconjoară şi alături de care ne ducem existenţa socială fără a putea riposta.
Ce să înţelegem, după lectura acestui poem? Că oricât ne-am strădui, şansa de a cădea victimă în războiul oamenilor contra oamenilor e întotdeauna 100 la sută, că spectacolul deşănţării umane continuă sine die, neperturbat (de aici şi prezentul verbelor, indiciu al eternităţii), dar! – atenţie, stă în puterea noastră să ne debarasăm de această cursă periculoasă prin a ne transforma din participanţi-actori în spectatori pasivi, capabili să înţeleagă menirea înaltă a artei, de a absorbi întregul cancer al dezumanizării şi de a vindeca locul prin cauterizarea lui cu ajutorul lucidităţii, singura armă împotriva imbecilităţii şi a perversităţii umane.
Geniul gloatei
există îndeajuns de multă înşelăciune, absurdă violenţă plină de ură în omul
de rând pentru a aproviziona orice armată sau orice zi anume
şi cei mai pricepuţi în crime sunt cei care predică împotriva crimelor
iar cei mai dedaţi urii sunt cei care preaslăvesc dragostea
şi cei mai meseriaşi în război sunt cei care laudă pacea
acei care predică despre Dumnezeu, au nevoie de Dumnezeu
acei care predică despre pace nu au pace
acei care predică despre dragoste nu au dragoste
fereşte-te de predicatori
fereşte-te de aşa zişii cunoscători
fereşte-te de cei care citesc mereu cărţi
fereşte-te deopotrivă de cei care detestă sărăcia
şi de cei care sunt mândri de ea
fereşte-te de cei care sunt gata să te laude
căci au nevoie de laude în schimb
fereşte-te de cei gata să interzică ceva
întrucât le este frică de ceea ce nu ştiu
fereşte-te de cei care au nevoie de gloată căci
ei nu reprezintă nimic de unii singuri
fereşte-te de bărbatul obişnuit, de femeia obişnuită
fereşte-te de dragostea lor, dragostea lor este obişnuită
caută obişnuinţă
dar există un geniu în ura lor
există îndeajuns geniu în ura lor pentru a te ucide
pentru a omorî pe cineva
repugnându-şi singurătatea
neînţelegând singurătatea
ei vor încerca să distrugă orice este diferit de ei
nefiind în stare să creeze artă
ei nu vor înţelege arta
vor considera eşecul lor ca şi creatori
numai ca un eşec al lumii
fără să fie în stare să iubească deplin
vor gândi că dragostea lor este incompletă
şi apoi te vor urî
iar ura lor va fi perfectă
precum un diamant sclipitor
precum un cuţit
precum un munte
precum un tigru
precum cucuta
este arta lor cea mai fină.
Vă las aici şi „Glossa” lui Eminescu, într-o splendidă recitare, ca să completeze tabloul acestei aculturaţii.
