M-am născut într-un bordei în anul morții lui Stalin, într-un decembrie friguros, când moș Nicolae m-a adus de m-a restituit nu știu de ce acestei lumi. Îl văd aievea pe taică-meu, cioplind la o măsuță din lemn, la care am mâncat pâna am crescut mari. Ne așezam în jurul mesei pe scăunele minuscule cu trei piciorușe sau direct pe podea, în genunchi. Tot în genunchi ne punea, bietul tată,
să spunem „Tatăl Nostru”, dimineața și sara. Pe rând. Pe mama nu o țin minte în acel moment, era dusă ca să-l nască pe fratele nostru mai mic- era de Sfântul Vasile pe Vechi. Casa moștenită de tata de la mosu Andrei arsese- locuise acolo Avrum cu chirie. La începutul războiului, soția lui Avrum încărcă lucruri în căruță și pe cei patru copii și plecă, lăsându-l pe soțul ei în sat îndrăgostit de Mărioara. Bietul Avrum…
Adesea văd cu ochii minții bordeiul unde mi-am petrecut primii ani din viață. Drept saltea aveam saci umpluți cu pănuși. Ne acopeream cu țoale țesute în casă. Erau aspre. Soba era unsă cu lut, nevăruită, podelile muruite cu lut cu balegă. Era rece bordeiul.
Într-un ungher, stingheră, era așezată o icoană întunecată, representând pe Maica Domnului. Tare mai semăna cu chipul mamei! De câte ori mă uitam la icoană o vedeam pe mama. Analizam ochii plecați triști peste samă. Mantia fecioarei Marii era pictată în așa fel încât semăna cu aripi lăsate in jos a neputință. Odaia alăturată servea drept grajd pentru cele câteva oițe și pentru vacă, ceva mai târziu. În perete era o ferestruică cât o palmă de-a tatei care comunica cu poiata, în care își duceau traiul animalele noastre. Când intrai dincolo era cald și bine ca în pântecul mamei.
Creșteam cu tragerile din poligon- acolo, în poligon se născuse și trăise mama mea, într-unul dn satele distruse de tancurile rusești în 1946. Parcă eram în război- obuzele ajungeau până în coada iazului din jos. Uneori venea ordin peste sat să nu iasă nici un fir de lumină pe timp de noapte.
Altfel s-ar fi tras. Oamenii puneau pături închise în fereștre, dar mie mi-a rămas în minte șalul mamei atârnat cu găurele făcute de la cuie. Era foarte frumos șalul- negru cu vrâste verzui, stofă bună la pipăit, avea țurțuri, pe care îi împleteam gâțișoară.
Toată noaptea se auzeau huruind tancurile prin sat, trecând dintr-o parte în alta a poligonului. După o săptămână făceau calea- ntoarsă. La fel, ferestre astupate și românii din Bugeac înspăimântați și eu cu ei.
Plana de-asupra mea o frică permanentă care m-a urmărit întreaga viață.
De sărbători intrau în casa noastră vecinii, neamurile și, la un pahar de vorbă, răscoleau amintirile recente- exodul populației de pe la vetrele lor, foamea organizată, despre cum erau scoși cu de-a sila din casele lor, cum au făcut ani de pușcărie sub Stalin pentru o nimica toată.
Panaghița babei Marfa, dădea din cap ori-de câte ori își amintea cum a făcut șapte ani închisoare pentru că luase de pe camp câțiva știuleți de popușoi. „Stalin, mânca-l-ar moartea! –zicea ea și corpul ei mare se lăsa din umeri în jos. Era încă fată mare, nemăritată. Era ciudat, pentru că la școală nu sufla nimeni o vorbă!
Nici măcar în treacăt!
Citiți și Nana Irina, de aceeași autoare
