fără suflare
alergăm unul în brațele celuilalt
în timp ce dimineața rostogolește
ziua
ca pe-un covor roșu sub tălpile noastre
pictate din imaginație cu portretele
morții
mi-am aruncat sandalele-n mare
și tu te-ai încălțat în nisip
ai degete atât de frumoase
m-am îndrăgostit la nebunie de ele
apăs unghiile ca pe clape
și-mi cântă îmi cântă îmi cântă
alergăm unul în brațele celuilalt
comprimând viața ca pe-un
bandoneon pus în piept la păstrare
(în volumul „fără suflare”)
foto tumblr.com
***
vino cu toți caii-ncâlciți
în părul tău bine mirositor
de ape ascendente, galvanice.
nu te chem, dar tu, vino
purtând vânatul pe umăr,
sticlit și intens… Citește și vino
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.