Azi am vorbit foarte mult despre frumusețea femeii. Dar! Unele femei cred că e suficient să fie (extrem de) frumoase, ba altele cred că e suficient să fie doar (extrem de) inteligente pentru a avea întreg universul la picioare. Problema e că, până la urmă, frumusețea și inteligența îți dau doar drepturi efemere și limitate, indiferent cât îți place să crezi în durabilitatea norocului tău. Fără dragoste, totul e iluzie!
Nu-ți iubești niciodată mama pentru corpul ei de manechin, pentru coapsele fine, pentru conturul impecabil al obrajilor, pentru ochii fără riduri și umbre. N-o iubești fiindcă are picioare de gazelă și talie de viespe.
Mama poate fi cocoșată, infirmă, strâmbă. Poate să-ți scrie greșit bilețelele în care te îndeamnă să mănânci sau să nu pleci dezbrăcat, că răcești. Mama poate face dezacorduri. Paradoxul e că ajungi s-o iubești ca pe nimeni alta. E drept, uneori târziu, aproape prea târziu.
O iubești pentru căldura din priviri, pentru mângâieri, pentru încurajări, pentru siguranța pe care o simți lângă ea, pentru sacrificii, pentru mirosul de prăjituri și de tocănițe al mâinilor ei, pentru îngrijorarea cu care îți petrece marile praguri și examene ale vieții. Pentru picioarele umflate, pentru ochii încercănați, pentru ridurile care îi tot apar pe frunte, în toiul nopților albe, din grijă. Din dragoste. Din goana timpului care n-o iartă nici pe ea, deși e mama ta.
O femeie pur decorativă, care doar se protejează și se alintă, care nu s-a sacrificat niciodată, care nu s-a chinuit să facă cele mai bune mâncăruri pentru cineva, care nu ar fi gata să dea toate bogățiile lumii doar pentru ca oamenii dragi ei să fie salvați sau fericiți, o astfel de femeie, zic, indiferent cât de halucinante i-ar fi frumusețea sau inteligența, nu va putea intra niciodată în competiție nici măcar cu o bunică analfabetă, știrbă și cu mâini noduroase, care îți pune pâinici dospite pe plită, că altceva nu are, și care așteaptă, cu înfrigurare și cu ochii pironiți pe fereastră, să apari TU…de mai știu eu unde.
La mulți ani!
Citiți și Glonț de măceș
Născută la începutul sfârșitului, într-un decembrie, 1967. Scrie, la îndemnul profesorilor, de pe la 10 ani și debutează cu poezie la 16 ani ( în Revista Ramuri). Publică foarte rar, cu amânări interminabile, considerând că „mai puțin e mai mult”. De altfel, prima carte îi este publicată în secret de către Tatiana Stepa și poetul Romulus Vulpescu, care îi semnează și prefața (Rănile cuvintelor, editura Semne, 2003). Urmează Rug în octombrie, 2008, Oglinzi – 2015, apoi Oglinzi 2 – Orașul unde tace Dumnezeu, în 2016. Colaborează cu Revista Literatura de azi și alte reviste din țară și străinătate.