„Eu sunt o scrisoare de dragoste…”
În curând e Ziua îndrăgostiților, pentru că așa au zis americanii, numindu-l pe Sf. Valentin drept răspunzător pentru curajul de a institui victoria iubirii asupra războiului. Cunoașteți legenda, nu? Cladius al II-lea, în vremea aceea, interzisese bărbaților să se căsătorească, pentru a-și putea păstra intactele forțele în caz de luptă, dar Valentin, care era un preot creștin care apăra dreptul oamenilor de a se căsători, considerându-l dat de Dumnezeu, a oficiat în secret acest ceremonial pentru mai multe cupluri, cununiile fiind făcute în locuri secrete, departe de ochii lumii.
Ca orice lucru interzis, el a fost descoperit și pedepsit, iar împăratul a instituit din nou prohibiția amorului. Plăcându-l pe Valentin, i-a propus să se dezbare de haina monahală și să devină ostaș, dar acesta a refuzat și atunci a fost omorât, pe 14 februarie în anul 269 sau 270, spune legenda, care, ca orice legendă, are și un sâmbure de adevăr. Până în ziua execuției, el a trimis scrisori de adio către prietenii săi și le-a semnat scriind „Adu-ți aminte de Valentin al tău.„, mai știm din sursele acestea populare care au făcut posibilă circulația poveștii în care omenirea crede de atunci încoace și care a devenit o Zi a îndrăgostiților. Atâta doar că ziua celor care se iubesc e în fiecare zi, dacă e iubire cu adevărat și nu spoială de sentimente amestecate cu pierdere de timp în lipsă de alte preocupări.
Întâi cumpărăm cadoul, apoi ne gândim cu adevărat dacă destinatarul lui e chiar alesul cu care să împărțim ziua de 14 februarie – sau, pur și simplu, închidem ochii și ne lăsăm în mâna instinctului care ne face mintea să zboare prin fluturi, departe, spre cer. Cu iubirea nu te pui, ea are legile ei tainice, pe care le înveți din mers, din experineță, mai de-a bușilea, mai tropăind, uneori stârnind praful din tranșee, ascunși bine de propriile noastre angoase.
Și totuși, ce liniștitor e să iubești atunci când te știi iubit. În toate formele, culorile, dimensiunile, cu suișuri și coborâșuri, dar totuși atât de profund încât nimeni și nimic să nu te poată face să te clintești din locul tău, câștigat cu prețul inimii.
Fericirea constă în liniște. În siguranța unei îmbrățișări sincere și devotate pe viață.
Și pentru că a fost o vreme în care WhatsApp, Facebook sau alte spații virtuale nu existau pentru a ne acapara sensibilitatea, vă aduc aminte de celebrul film din 1985, „Declarație de dragoste”, cu Adrian Păduraru și Teodora Mareș. Așa, ca să suspinați puțin de nostalgie…
Și ca să vă amintiți că dragostea înseamnă a dărui, nu a pretinde.
Declarație de dragoste
George Șovu
„Eu sunt un zbor frânt,
O melodie de aripi neterminată
Un pas desculț pe o palmă fierbinte,
Un zâmbet pierdut în râsul tău.
*
Eu sunt o scrisoare de dragoste
Deschisă, dar niciodată citită,
O mână alunecând pe un pian
Într-o simfonie a cuvintelor nerostite.
*
Eu sunt o fereastră deschisă
Pentru zborul viselor tale,
Dar geamurile mi-au înghețat
În ierni de așteptare…
*
Mi-s gândurile păsări îngenuncheate-n zbor
Cu aripile frânte de cerurile grele,
Purtând spre împlinirea arcadelor de stele
Întâiul pas al prăbușirii lor…”
TEODORA MAREȘ, la aniversare
Și linkul spre film, aici.
