<p style="text-align: center;"><strong>Eternul Caragiale: &#8222;Vă canoniÈi unul pe altul degeaba&#8230;&#8221; </strong></p>
<p><em>Anca, </em>unicul personaj feminin din drama <em>Năpasta (</em>1890) şi, în acelaşi timp, personajul central al piesei lui Ion Luca Caragiale, se înscrie (de la prima lectură a acestei opere dramatice) în rândul <em>personajelor justiÈiare</em> din <a href="https://bel-esprit.ro/mateiu-caragiale-sufletu-mi-e-un-turn-de-piatra/" target="_blank" rel="noopener">literatura română</a> şi universală.</p>
<p>Ea este, din acest punct de vedere, asemeni Vitoriei Lipan, dar şi a lui Oedip, Hamlet etc. – un personaj care caută dovezi şi apoi divulgă vinovatul unei/unor crime, punând la cale pedepsirea acestuia. Dar, dincolo de această <em>încadrare tipologică generică</em>, Anca este o individualitate feminină aparte, corespunzând unui tip de personaj feminin care se dezvăluie treptat, adăugându‐i‐se noi şi neaşteptate trăsături de caracter, pe măsură ce se derulează acÈiunea şi se dezvoltă conflictul dintre ea şi Dragomir.</p>
<p>Adeseori, opiniile critice s‐au raportat la Anca, din <em>Năpasta</em>, ca la un <em>principiu</em> moral sau <em>justiÈiar </em>(Gelu Negrea,op.cit.,p.21), ca la un principiu malefic (al răului) sau ca la un simbol (un monstru), nicidecum ca la un personaj, ca la o individualitate feminină. Anca este, până la urmă, o femeie <em>vindicativă</em>, indiferent în ce formă îşi îmbracă răzbunarea şi la ce procedeee, modalităÈi etc, apelează pentru a o pune în practică. Inumană (deşi motivată de nevoia de a obÈine dovezi ale crimei, pentru a avea certitudinea că nu comite grava greşeală de a condamna un nevinovat!) pare a fi – pentru ea, ca şi pentru Dragomir – îndelungata aşteptare până la pedepsirea criminalului primului ei soÈ.</p>
<p><strong>Ioan Adam</strong> consideră, din acest punct de vedere, <em>Năpasta – </em>ca <em>un epilog de o noapte al unei pânde întinse pe zece ani<sup>39</sup>. </em>Până la urmă, acest eşafodaj (inumana aşteptare) cade, pentru că Anca nu‐şi va mai pune problema dacă pedepseşte un nevinovat, ci chiar îl condamnă pe Dragomir (al doilea soÈ) pentru omorârea lui Dumitru (primul ei soÈ) – prin intermediul altei crime, pe care acesta nu a înfăptuit‐o. E o pedeapsă surogat.</p>
<p>Omorârea soÈului Ancăi, în trecut, a declanşat în această femeie resorturi nebănuite, vindicative, dar care existau în tiparul ei genetic, în structura sa de fiinÈă umană. Astfel, crima a devenit contextul în care s‐a devoalat firea Ancăi sau, cel puÈin, una din trăsăturile esenÈiale conÈinute de caracterul acesteia şi spre care – se dovedeşte pe măsură ce „creşte” acÈiunea – avea o morbidă, instinctuală, aproape incontrolabilă predilecÈie. În alt context, în lipsa morÈii soÈului, acest mecanism nu se declanşa (în Anca) şi nu s‐ar fi devoalat niciodată resortul malefic al răzbunării. Pentru că nu toÈi oamenii sunt vindicativi din naştere şi cu orice preÈ (indiferent ce se întâmplă pe parcursul vieÈii lor, independent de tragediile care îi copleşesc şi care, adeseori, devin insurmontabile şi le distrug sănătatea, fericirea, viaÈa).</p>
<p>Personajul Anca e un caz aparte, caracterizat printr‐o <em>reacÈie peste limitele normalităÈii – </em>la moartea violentă a soÈului, prin asasinare, urmată de o anchetă a oficialităÈilor, eşuată (din perspectiva femeii). Ani în şir, Anca a <em>„trăit”</em> numai cu gândul răzbunării, şi‐a urmărit cu atenÈie, cu răbdare – care poate înfiora pe oricine (şi care n‐are nimic sisific în ea, ci doar dimensiune malefică, pe fondul unui dezechilibru emoÈional şi psihic profund!) – planul de descoperire a dovezilor, de deconspirare a adevăratului ucigaş al soÈului ei, de silire a acestuia să îşi recunoască fapta şi de condamnare a lui.</p>
<p>Anca se comportă asemeni unui justiÈiar care a devenit obsedat de misiunea sa, de răzbunarea sa, situându‐se în zona maladivului. Anca trăieşte într‐o continuă stare de tensiune, de criză afectivă şi psihică, care <em>pare că ar trebui</em> să se încheie odată cu găsirea vinovatului şi cu pedepsirea lui. Anca întreprinde această răzbunare pentru propria ei salvare, pentru ieşirea din criză şi vindecare.</p>
<p>Este o încercare disperată, susÈinută, de a supravieÈui dramei pe care a trăit‐o şi pe care nu a putut‐o depăşi afectiv şi psihic, pentru a‐şi relua viaÈa în limite acceptabile de normalitate.</p>
<p><a href="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2021/06/woman1.jpg"><img class=" wp-image-46300 alignleft" src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2021/06/woman1.jpg" alt="" width="419" height="706" /></a></p>
<p>Dragomir, Gheorghe şi Ion sunt cele trei personaje masculine ale piesei care gravitează în jurul Ancăi. Aceasta, la rândul ei, îşi concentrează gândurile, emoÈiile şi gesturile pe nevoia exclusivă de a menÈine, în preajma ei, o himeră – stafia mortului (a lui Dumitru, primul ei soÈ). De aceea, interacÈiunea dintre femeie şi oricare dintre cei trei bărbaÈi nu are dimensiune afectivă, sentimentală, fiind direcÈionată de Anca (asemeni unui procuror) doar înspre aflarea adevărului (cu orice preÈ, prin orice mijloace) despre crimă, şi, implicit, înspre pedepsirea vinovatului.</p>
<p>Gheorghe este cel care observă că acest cuplu: Anca – Dragomir este o farsă, fiind clădit pe o lipsă de comunicare, nepotrivire şi duşmănie continuă – <em>Vă canoniÈi unul pe altul degeaba: nici tu nu eşti de ea, nici ea de tine. </em>De aceea, sub puterea fascinaÈiei pe care o exercită asupra lui, ca asupra tuturor bărbaÈilor din jurul ei, Gheorghe o vrea pe Anca pentru el. Aceasta îşi dă repede seama de ceea ce se întâmplă în sufletul lui Gheorghe şi încearcă să folosească sentimentele lui de dragoste pentru a se răzbuna pe Dragomir (pe care îl bănuieşte, de multă vreme, că i‐a omorât primul soÈ). Anca îşi modifică atitudinea faÈă de fiecare dintre bărbaÈii din viaÈa ei, în funcÈie de ceea ce vrea să obÈină de la ei – informaÈii, dovezi despre omorârea lui Dumitru. Femeia a dezvoltat o obsesie pentru primul ei soÈ şi moartea acestuia.</p>
<p>Dragomir defineşte simplu şi foarte clar, în conversaÈia cu Gheorghe, relaÈia de familie, anomalia vieÈii cuplului său conjugal – Anca, soÈia sa, <em>nu se poate despărÈi de umbra răposatului,</em> iar – <em>de opt ani de zile, Dumitru şi iar Dumitru [&#8230;] Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui.</em></p>
<p>Cuplul Anca – Gheorghe nu este decât o proiecÈie iluzorie a lui Gheorghe (de care, până la urmă, tânărul învăÈător devine conştient şi hotărăşte să plece din preajma femeii pe care o iubeşte fără speranÈă): <em>Eu te iubesc, tu nu mă poÈi iubi&#8230; ce ar semăna să mai stau aici degeaba?[&#8230;] Lumea a cam simÈit&#8230; eu să mă stăpânesc nu poci&#8230; şi nu voi să mă fac de batjocură, să mă Èiu de urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gânduri.) Nu mai merge&#8230; să fiu prieten cu bărbatu‐tău, care nu‐i om de felul meu, numai ca să te poci vedea mai des!&#8230; </em></p>
<p>Momentul acesta, în care Gheorghe îi mărturiseşte Ancăi decizia sa de a pleca departe de ea, declanşează în femeie, ca un resort, spaima că nu‐şi va putea duce la capăt răzbunarea. Căci, în planurile Ancăi, Gheorghe ar fi trebuit să fie unealta răzbunării ei. Disperată, minte când îi declară tânărului bărbat că îl iubeşte, când jură că va fi a lui după ce va cădea prima lopată de pământ pe coşciugul lui Dragomir, soÈul ei de‐al doilea. Femeia îi induce lui Gheorghe ideea de a‐l ucide pe Dragomir pentru ea.</p>
<p>Mai mult – îi dă de înÈeles că se pot vedea şi în seara aceea, după ce Dragomir (venit beat de la cârciumă) va adormi buştean. Acest personaj feminin pare a se situa, începând cu această scenă, dincolo de limitele oricărei morale, a oricărei logici, cu excepÈia aceleia a răzbunării. Anca ajunge să îl instige la crimă pe Gheorghe – bărbatul care o iubeşte şi o vrea de nevastă – dorind să reitereze, astfel, dintr‐o nevoie maladivă, destinul lui Dragomir, ca într‐o reconstituire a faptei.</p>
<!-- WP QUADS Content Ad Plugin v. 2.0.92 -->
<div class="quads-location quads-ad1" id="quads-ad1" style="float:none;margin:0px 0 0px 0;text-align:center;">

</div>

<p>Anca, în <em>lungul parcurs</em> al răzbunării ei pe ucigaşul singurului om pe care l‐a iubit vreodată (după cum chiar ea recunoaşte, într‐un moment de maximă sinceritate, în faÈa lui Gheorghe – <em>Eşti tânăr, mergi de‐Èi caută norocul aiurea&#8230; Aşa cum mă iubeşti tu pe mine eu nu te poci iubi&#8230;[&#8230;] Ba&#8230; oi fi iubit şi eu odată&#8230; dar n‐am avut parte. Acu la mine a trecut vremea iubitului&#8230;),</em> se chinuie permanent, se <em>autoflagelează</em> pentru vina de a fi fost cauza crimei din trecut (înfăptuită de Dragomir).</p>
<p><em>Năpasta</em> este mai mult decât <em>drama unei femei</em> căreia i‐a fost ucis soÈul şi caută să afle făptaşul, nelăsându‐l nepedepsit. Piesa este <em>drama unor bărbaÈi care se îndrăgostesc, concomitent sau consecutiv, fatal, de aceeaşi femeie.</em> Dumitru se căsătoreşte din dragoste cu Anca, Dragomir îl ucide pe Dumitru – sub imperiul fascinaÈiei pe care o exercită asupra lui aceeaşi femeie‐ şi se căsătoreşte cu ea (pierzând‐o, definitiv, ca femeie!), iar Gheorghe are o dublă opÈiune – de a pleca, îndepărtându‐se de femeia‐obsesie sau de a aştepta (pentru că el nu ştie ce rol i‐a rezervat Anca în această <em>vânătoare de trofee</em>&#8230;) să moară sau să plece Dragomir, pentru a‐i lua acestuia locul în viaÈa ei. Dragomir, Gheorghe, (apoi, adiacent acestor relaÈii – Ion nebunul de la ocnă) sunt marionetele unei femei manipulatoare şi vindicative.</p>
<p>Pentru Anca, răzbunarea pare a fi mai mult decât un scop şi un drum până la împlinirea acestuia, chiar – o <em>predestinare</em> şi o <em>predispoziÈie genetică</em>. Anca pare a fi sortită să aibă acest parcurs al vieÈii, iar frumuseÈea ei, care i‐a adus pe bărbaÈii îndrăgostiÈi de ea în pragul disperării, are semnificaÈia unui blestem, care se împleteşte, malefic, cu gustul incitant al răzbunării. Există în piesă o bivalenÈă maladivă, care Èine de resorturile psihice ale personajului feminin şi influenÈează parcursul tuturor celorlalte personaje: <em>femeia‐obsesie</em> (o obsesie tulburătoare şi distructivă, în acelaşi timp).</p>
<p>Dacă, pe tânărul învăÈător îndrăgostit, Anca îl manipulează în scopul de a‐i deveni unealta răzbunării, este evident că va face acelaşi lucru şi cu un străin ca Ion, care îi iese în cale la momentul potrivit. Cu atât mai mult cu cât Ion este legat de întreaga poveste a omorului prin faptul că a fost condamnat pentru crima pe care nu el a comis‐o (aflându‐se, printr‐o coincidenÈă tulburătoare, la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit). Anca <em>ştie</em> că Ion nu e vinovat de moartea lui Dumitru, simte, intuieşte şi adună probe, mărturii din partea celui de‐al doilea soÈ (pe care îl descoase de câte ori e posibil!) pentru a‐l deconspira pe adevăratul criminal.</p>
<p>Omul care e lângă Anca de opt ani, Dragomir, deşi trece prin calvarul căsniciei cu ea (din <em>ne‐iubire</em>!), rămâne cu femeia, parcă hipnotizat, sub imperiul unei obsesii maladive. Calvarul unei căsnicii eşuate, în care ura instalată între parteneri îi determină pe aceştia să îşi facă rău zi de zi, clipă de clipă – fizic şi psihic – nu e altceva decât o permanentă schingiuire, o pedeapsă răsfrântă asupra sufletului şi trupului lor, care îi Èine înlănÈuiÈi la nesfârşit. Anca (femeie simplă, de la Èară, dintr‐un mediu în care fiinÈa umană e legată instinctiv şi inconştient de natură, de izvoarele ontologice ale speciei, de dimensiunea ontologică a vieÈii), în dorinÈa de a afla adevărul sau, mai degrabă, de a‐l determina pe Dragomir să‐şi recunoască omorul, rămâne Èintuită în această <em>căsnicie‐pedeapsă</em>, pe care singură şi‐a impus‐o, consimÈind să fie <em>nevasta criminalului</em>. În gestul ei se simte influenÈa rădăcinilor atavice dinlăuntrul omului, dimensiunea ancestrală înscrisă în gena speciei. Anca acÈionează şi reacÈionează sub imperiul unor determinări scăpate de sub control, instinctive.</p>
<p>Sub masca unei femei echilibrate, tăcute, liniştite, care acceptă umilinÈele, stările de beÈie ale soÈului, crizele, atacurile de panică ale acestuia (din timpul somnului), vorbele lui răstite şi gesturile lui brutale, Anca pierde, treptat, controlul asupra ei însăşi, nu‐şi mai poate stăpâni disperarea, ura, devine nerăbdătoare să se răzbune, să pună capăt calvarului ei.</p>
<p>De aceea, acÈiunea se precipită odată cu venirea lui Ion în casa lor. Anca va găsi – la capătul unor îndelungate frământări – soluÈia, rezolvarea definitivă a conflictului ei surd cu Dragomir. Deşi a gândit şi varianta de a‐l ucide în somn pe Dragomir, ca o Lady Macbeth cu mintea înceÈoşată de ură, Anca duce lucrurile până acolo încât nebunul şi Dragomir se înfruntă (datorită deconspirării adevăratului vinovat în faÈa lui Ion). Dar, destinul, care ar fi putut împlini deznodământul aşteptat de Anca, de a‐l pedepsi omorându‐l pe Dragomir, îi deschide o altă perspectivă, mai cruntă. Ion se sinucide în casa lor, răpus de durerea de cap, din urma schingiuirilor din ocnă, iar Anca îi pune în cârcă lui Dragomir această moarte. MinÈind, în faÈa sătenilor şi a autorităÈilor – chemate cu complicitatea lui Gheorghe la ei acasă – că Dragomir l‐a ucis pe Ion, Anca restabileşte un echilibru formal, precar (prin dublă răzbunare – pentru Dumitru şi pentru nevinovatul Ion, care a făcut puşcărie degeaba). De ce este acest echilibru restabilit doar formal? În primul rând – este înstăpânit prin minciună, iar, în al doilea rând, pentru că, minÈind, Anca intră în spirala răului care atrage alt rău, mai mare, la nesfărşit.</p>
<p>Prin pedeapsa pe care o va primi Dragomir pentru o crimă pe care nu a înfăptuit‐o (asupra lui Ion) este absolvit de cealaltă, de care se face cu adevărat vinovat (şi aceasta, conform legii compensaÈiei şi a firii). Anca, în schimb, şi‐a atras asupră‐i <em>năpasta</em> unei minciuni grave şi a consecinÈelor acesteia. Femeia aruncă această <em>năpastă </em>(ca un blestem final) asupra soÈului ei, deconspirându‐l şi deconspirându‐se în faÈa lui. Dar, pentru că s‐a răzbunat prin minciună, devine imposibil (pentru ea) să se restabilească un echilibru, o ordine a firii.</p>
<p>Abia la final, după rostirea blestemului, Anca pare că şi‐a epuizat toată energia, iar viaÈa – i‐a secătuit, brusc. Odată cu consumarea răzbunării, Anca încetează să mai existe – ca personaj, simbol sau energie&#8230; Se disipează pentru că alegerea pe care a făcut‐o, de a trăi pentru răzbunare, a devorat‐o.</p>
<p>Anca este un personaj complex, o individualitate feminină din rândul celor <em>manipulatoare,</em> dar, prin dominanta principală de caracter, prin întregul ei destin – mai puÈin justiÈiară, cât <em>vindicativă. </em></p>
<p>În teatrul lui <a href="https://bel-esprit.ro/o-femeie-femeie-ochi-alunecosi-inima-zburdalnica-femeile-lui-caragiale/" target="_blank" rel="noopener">Ion Luca Caragiale</a>, Anca e singulară prin parcurs şi tensiune dramatică, prin dimensiunea vindicativă şi autodevoratoare a destinului său.</p>
<p>Personajele feminine manipulatoare, puternice, dominatoare, capabile de a schimba sensul acÈiunii în propriul interes sunt, însă, foarte puÈine – atât în teatrul, cât şi în proza scriitorului român – Anca, Zoe Trahanache, Floarea‐Doamna (din <em>Poveste</em>, publicată postum).</p>
<p>Personajele feminine care sunt reprezentate consistent, din abundenÈă, în teatrul şi proza lui Caragiale aparÈin tipurilor cocotei, cochetei, femeii infidele, colportoarei etc.</p>
<p>Citiţi şi despre <strong><a href="https://bel-esprit.ro/zoe-fii-barbata/" target="_blank" rel="noopener">Zoe, femeia-bărbată.</a></strong>
<div class="saboxplugin-wrap" itemtype="http://schema.org/Person" itemscope itemprop="author"><div class="saboxplugin-tab"><div class="saboxplugin-gravatar"><img src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2021/05/Ioana-Blaga.jpeg" width="100" height="100" alt="" itemprop="image"></div><div class="saboxplugin-authorname"><a href="https://bel-esprit.ro/author/ioana-blaga-frunzescu/" class="vcard author" rel="author"><span class="fn">Ioana Blaga Frunzescu</span></a></div><div class="saboxplugin-desc"><div itemprop="description"></div></div><div class="clearfix"></div><div class="saboxplugin-socials "><a title="User email" target="_self" href="mailto:&#105;&#098;f&#064;y&#097;&#104;&#111;&#111;.&#099;om" rel="nofollow noopener" class="saboxplugin-icon-grey"><svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg></span></a></div></div></div>
Eternul Caragiale: „Vă canoniți unul pe altul degeaba…”
