Eternul Caragiale: „Vă canoniți unul pe altul degeaba…”

Anca, unicul personaj feminin din drama Năpasta (1890) şi, în acelaşi timp, personajul central al piesei lui Ion Luca Caragiale, se înscrie (de la prima lectură a acestei opere dramatice) în rândul personajelor justițiare din literatura română şi universală.

Ea este, din acest punct de vedere, asemeni Vitoriei Lipan, dar şi a lui Oedip, Hamlet etc. – un personaj care caută dovezi şi apoi divulgă vinovatul unei/unor crime, punând la cale pedepsirea acestuia. Dar, dincolo de această încadrare tipologică generică, Anca este o individualitate feminină aparte, corespunzând unui tip de personaj feminin care se dezvăluie treptat, adăugându‐i‐se noi şi neaşteptate trăsături de caracter, pe măsură ce se derulează acțiunea şi se dezvoltă conflictul dintre ea şi Dragomir.

Adeseori, opiniile critice s‐au raportat la Anca, din Năpasta, ca la un principiu moral sau justițiar (Gelu Negrea,op.cit.,p.21), ca la un principiu malefic (al răului) sau ca la un simbol (un monstru), nicidecum ca la un personaj, ca la o individualitate feminină. Anca este, până la urmă, o femeie vindicativă, indiferent în ce formă îşi îmbracă răzbunarea şi la ce procedeee, modalități etc, apelează pentru a o pune în practică. Inumană (deşi motivată de nevoia de a obține dovezi ale crimei, pentru a avea certitudinea că nu comite grava greşeală de a condamna un nevinovat!) pare a fi – pentru ea, ca şi pentru Dragomir – îndelungata aşteptare până la pedepsirea criminalului primului ei soț.

Ioan Adam consideră, din acest punct de vedere, Năpasta – ca un epilog de o noapte al unei pânde întinse pe zece ani39. Până la urmă, acest eşafodaj (inumana aşteptare) cade, pentru că Anca nu‐şi va mai pune problema dacă pedepseşte un nevinovat, ci chiar îl condamnă pe Dragomir (al doilea soț) pentru omorârea lui Dumitru (primul ei soț) – prin intermediul altei crime, pe care acesta nu a înfăptuit‐o. E o pedeapsă surogat.

Omorârea soțului Ancăi, în trecut, a declanşat în această femeie resorturi nebănuite, vindicative, dar care existau în tiparul ei genetic, în structura sa de ființă umană. Astfel, crima a devenit contextul în care s‐a devoalat firea Ancăi sau, cel puțin, una din trăsăturile esențiale conținute de caracterul acesteia şi spre care – se dovedeşte pe măsură ce „creşte” acțiunea – avea o morbidă, instinctuală, aproape incontrolabilă predilecție. În alt context, în lipsa morții soțului, acest mecanism nu se declanşa (în Anca) şi nu s‐ar fi devoalat niciodată resortul malefic al răzbunării. Pentru că nu toți oamenii sunt vindicativi din naştere şi cu orice preț (indiferent ce se întâmplă pe parcursul vieții lor, independent de tragediile care îi copleşesc şi care, adeseori, devin insurmontabile şi le distrug sănătatea, fericirea, viața).

Personajul Anca e un caz aparte, caracterizat printr‐o reacție peste limitele normalității – la moartea violentă a soțului, prin asasinare, urmată de o anchetă a oficialităților, eşuată (din perspectiva femeii). Ani în şir, Anca a „trăit” numai cu gândul răzbunării, şi‐a urmărit cu atenție, cu răbdare – care poate înfiora pe oricine (şi care n‐are nimic sisific în ea, ci doar dimensiune malefică, pe fondul unui dezechilibru emoțional şi psihic profund!) – planul de descoperire a dovezilor, de deconspirare a adevăratului ucigaş al soțului ei, de silire a acestuia să îşi recunoască fapta şi de condamnare a lui.

Anca se comportă asemeni unui justițiar care a devenit obsedat de misiunea sa, de răzbunarea sa, situându‐se în zona maladivului. Anca trăieşte într‐o continuă stare de tensiune, de criză afectivă şi psihică, care pare că ar trebui să se încheie odată cu găsirea vinovatului şi cu pedepsirea lui. Anca întreprinde această răzbunare pentru propria ei salvare, pentru ieşirea din criză şi vindecare.

Este o încercare disperată, susținută, de a supraviețui dramei pe care a trăit‐o şi pe care nu a putut‐o depăşi afectiv şi psihic, pentru a‐şi relua viața în limite acceptabile de normalitate.

Dragomir, Gheorghe şi Ion sunt cele trei personaje masculine ale piesei care gravitează în jurul Ancăi. Aceasta, la rândul ei, îşi concentrează gândurile, emoțiile şi gesturile pe nevoia exclusivă de a menține, în preajma ei, o himeră – stafia mortului (a lui Dumitru, primul ei soț). De aceea, interacțiunea dintre femeie şi oricare dintre cei trei bărbați nu are dimensiune afectivă, sentimentală, fiind direcționată de Anca (asemeni unui procuror) doar înspre aflarea adevărului (cu orice preț, prin orice mijloace) despre crimă, şi, implicit, înspre pedepsirea vinovatului.

Gheorghe este cel care observă că acest cuplu: Anca – Dragomir este o farsă, fiind clădit pe o lipsă de comunicare, nepotrivire şi duşmănie continuă – Vă canoniți unul pe altul degeaba: nici tu nu eşti de ea, nici ea de tine. De aceea, sub puterea fascinației pe care o exercită asupra lui, ca asupra tuturor bărbaților din jurul ei, Gheorghe o vrea pe Anca pentru el. Aceasta îşi dă repede seama de ceea ce se întâmplă în sufletul lui Gheorghe şi încearcă să folosească sentimentele lui de dragoste pentru a se răzbuna pe Dragomir (pe care îl bănuieşte, de multă vreme, că i‐a omorât primul soț). Anca îşi modifică atitudinea față de fiecare dintre bărbații din viața ei, în funcție de ceea ce vrea să obțină de la ei – informații, dovezi despre omorârea lui Dumitru. Femeia a dezvoltat o obsesie pentru primul ei soț şi moartea acestuia.

Dragomir defineşte simplu şi foarte clar, în conversația cu Gheorghe, relația de familie, anomalia vieții cuplului său conjugal – Anca, soția sa, nu se poate despărți de umbra răposatului, iar – de opt ani de zile, Dumitru şi iar Dumitru […] Eu trăiesc în casă, mănânc la masă, dorm la un loc cu stafia lui.

Cuplul Anca – Gheorghe nu este decât o proiecție iluzorie a lui Gheorghe (de care, până la urmă, tânărul învățător devine conştient şi hotărăşte să plece din preajma femeii pe care o iubeşte fără speranță): Eu te iubesc, tu nu mă poți iubi… ce ar semăna să mai stau aici degeaba?[…] Lumea a cam simțit… eu să mă stăpânesc nu poci… şi nu voi să mă fac de batjocură, să mă țiu de urmele tale ca un nătărău. (Anca stă pe gânduri.) Nu mai merge… să fiu prieten cu bărbatu‐tău, care nu‐i om de felul meu, numai ca să te poci vedea mai des!…

Momentul acesta, în care Gheorghe îi mărturiseşte Ancăi decizia sa de a pleca departe de ea, declanşează în femeie, ca un resort, spaima că nu‐şi va putea duce la capăt răzbunarea. Căci, în planurile Ancăi, Gheorghe ar fi trebuit să fie unealta răzbunării ei. Disperată, minte când îi declară tânărului bărbat că îl iubeşte, când jură că va fi a lui după ce va cădea prima lopată de pământ pe coşciugul lui Dragomir, soțul ei de‐al doilea. Femeia îi induce lui Gheorghe ideea de a‐l ucide pe Dragomir pentru ea.

Mai mult – îi dă de înțeles că se pot vedea şi în seara aceea, după ce Dragomir (venit beat de la cârciumă) va adormi buştean. Acest personaj feminin pare a se situa, începând cu această scenă, dincolo de limitele oricărei morale, a oricărei logici, cu excepția aceleia a răzbunării. Anca ajunge să îl instige la crimă pe Gheorghe – bărbatul care o iubeşte şi o vrea de nevastă – dorind să reitereze, astfel, dintr‐o nevoie maladivă, destinul lui Dragomir, ca într‐o reconstituire a faptei.

Anca, în lungul parcurs al răzbunării ei pe ucigaşul singurului om pe care l‐a iubit vreodată (după cum chiar ea recunoaşte, într‐un moment de maximă sinceritate, în fața lui Gheorghe – Eşti tânăr, mergi de‐ți caută norocul aiurea… Aşa cum mă iubeşti tu pe mine eu nu te poci iubi…[…] Ba… oi fi iubit şi eu odată… dar n‐am avut parte. Acu la mine a trecut vremea iubitului…), se chinuie permanent, se autoflagelează pentru vina de a fi fost cauza crimei din trecut (înfăptuită de Dragomir).

Năpasta este mai mult decât drama unei femei căreia i‐a fost ucis soțul şi caută să afle făptaşul, nelăsându‐l nepedepsit. Piesa este drama unor bărbați care se îndrăgostesc, concomitent sau consecutiv, fatal, de aceeaşi femeie. Dumitru se căsătoreşte din dragoste cu Anca, Dragomir îl ucide pe Dumitru – sub imperiul fascinației pe care o exercită asupra lui aceeaşi femeie‐ şi se căsătoreşte cu ea (pierzând‐o, definitiv, ca femeie!), iar Gheorghe are o dublă opțiune – de a pleca, îndepărtându‐se de femeia‐obsesie sau de a aştepta (pentru că el nu ştie ce rol i‐a rezervat Anca în această vânătoare de trofee…) să moară sau să plece Dragomir, pentru a‐i lua acestuia locul în viața ei. Dragomir, Gheorghe, (apoi, adiacent acestor relații – Ion nebunul de la ocnă) sunt marionetele unei femei manipulatoare şi vindicative.

Pentru Anca, răzbunarea pare a fi mai mult decât un scop şi un drum până la împlinirea acestuia, chiar – o predestinare şi o predispoziție genetică. Anca pare a fi sortită să aibă acest parcurs al vieții, iar frumusețea ei, care i‐a adus pe bărbații îndrăgostiți de ea în pragul disperării, are semnificația unui blestem, care se împleteşte, malefic, cu gustul incitant al răzbunării. Există în piesă o bivalență maladivă, care ține de resorturile psihice ale personajului feminin şi influențează parcursul tuturor celorlalte personaje: femeia‐obsesie (o obsesie tulburătoare şi distructivă, în acelaşi timp).

Dacă, pe tânărul învățător îndrăgostit, Anca îl manipulează în scopul de a‐i deveni unealta răzbunării, este evident că va face acelaşi lucru şi cu un străin ca Ion, care îi iese în cale la momentul potrivit. Cu atât mai mult cu cât Ion este legat de întreaga poveste a omorului prin faptul că a fost condamnat pentru crima pe care nu el a comis‐o (aflându‐se, printr‐o coincidență tulburătoare, la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit). Anca ştie că Ion nu e vinovat de moartea lui Dumitru, simte, intuieşte şi adună probe, mărturii din partea celui de‐al doilea soț (pe care îl descoase de câte ori e posibil!) pentru a‐l deconspira pe adevăratul criminal.

Omul care e lângă Anca de opt ani, Dragomir, deşi trece prin calvarul căsniciei cu ea (din ne‐iubire!), rămâne cu femeia, parcă hipnotizat, sub imperiul unei obsesii maladive. Calvarul unei căsnicii eşuate, în care ura instalată între parteneri îi determină pe aceştia să îşi facă rău zi de zi, clipă de clipă – fizic şi psihic – nu e altceva decât o permanentă schingiuire, o pedeapsă răsfrântă asupra sufletului şi trupului lor, care îi ține înlănțuiți la nesfârşit. Anca (femeie simplă, de la țară, dintr‐un mediu în care ființa umană e legată instinctiv şi inconştient de natură, de izvoarele ontologice ale speciei, de dimensiunea ontologică a vieții), în dorința de a afla adevărul sau, mai degrabă, de a‐l determina pe Dragomir să‐şi recunoască omorul, rămâne țintuită în această căsnicie‐pedeapsă, pe care singură şi‐a impus‐o, consimțind să fie nevasta criminalului. În gestul ei se simte influența rădăcinilor atavice dinlăuntrul omului, dimensiunea ancestrală înscrisă în gena speciei. Anca acționează şi reacționează sub imperiul unor determinări scăpate de sub control, instinctive.

Sub masca unei femei echilibrate, tăcute, liniştite, care acceptă umilințele, stările de beție ale soțului, crizele, atacurile de panică ale acestuia (din timpul somnului), vorbele lui răstite şi gesturile lui brutale, Anca pierde, treptat, controlul asupra ei însăşi, nu‐şi mai poate stăpâni disperarea, ura, devine nerăbdătoare să se răzbune, să pună capăt calvarului ei.

De aceea, acțiunea se precipită odată cu venirea lui Ion în casa lor. Anca va găsi – la capătul unor îndelungate frământări – soluția, rezolvarea definitivă a conflictului ei surd cu Dragomir. Deşi a gândit şi varianta de a‐l ucide în somn pe Dragomir, ca o Lady Macbeth cu mintea încețoşată de ură, Anca duce lucrurile până acolo încât nebunul şi Dragomir se înfruntă (datorită deconspirării adevăratului vinovat în fața lui Ion). Dar, destinul, care ar fi putut împlini deznodământul aşteptat de Anca, de a‐l pedepsi omorându‐l pe Dragomir, îi deschide o altă perspectivă, mai cruntă. Ion se sinucide în casa lor, răpus de durerea de cap, din urma schingiuirilor din ocnă, iar Anca îi pune în cârcă lui Dragomir această moarte. Mințind, în fața sătenilor şi a autorităților – chemate cu complicitatea lui Gheorghe la ei acasă – că Dragomir l‐a ucis pe Ion, Anca restabileşte un echilibru formal, precar (prin dublă răzbunare – pentru Dumitru şi pentru nevinovatul Ion, care a făcut puşcărie degeaba). De ce este acest echilibru restabilit doar formal? În primul rând – este înstăpânit prin minciună, iar, în al doilea rând, pentru că, mințind, Anca intră în spirala răului care atrage alt rău, mai mare, la nesfărşit.

Prin pedeapsa pe care o va primi Dragomir pentru o crimă pe care nu a înfăptuit‐o (asupra lui Ion) este absolvit de cealaltă, de care se face cu adevărat vinovat (şi aceasta, conform legii compensației şi a firii). Anca, în schimb, şi‐a atras asupră‐i năpasta unei minciuni grave şi a consecințelor acesteia. Femeia aruncă această năpastă (ca un blestem final) asupra soțului ei, deconspirându‐l şi deconspirându‐se în fața lui. Dar, pentru că s‐a răzbunat prin minciună, devine imposibil (pentru ea) să se restabilească un echilibru, o ordine a firii.

Abia la final, după rostirea blestemului, Anca pare că şi‐a epuizat toată energia, iar viața – i‐a secătuit, brusc. Odată cu consumarea răzbunării, Anca încetează să mai existe – ca personaj, simbol sau energie… Se disipează pentru că alegerea pe care a făcut‐o, de a trăi pentru răzbunare, a devorat‐o.

Anca este un personaj complex, o individualitate feminină din rândul celor manipulatoare, dar, prin dominanta principală de caracter, prin întregul ei destin – mai puțin justițiară, cât vindicativă. 

În teatrul lui Ion Luca Caragiale, Anca e singulară prin parcurs şi tensiune dramatică, prin dimensiunea vindicativă şi autodevoratoare a destinului său.

Personajele feminine manipulatoare, puternice, dominatoare, capabile de a schimba sensul acțiunii în propriul interes sunt, însă, foarte puține – atât în teatrul, cât şi în proza scriitorului român – Anca, Zoe Trahanache, Floarea‐Doamna (din Poveste, publicată postum).

Personajele feminine care sunt reprezentate consistent, din abundență, în teatrul şi proza lui Caragiale aparțin tipurilor cocotei, cochetei, femeii infidele, colportoarei etc.

Citiţi şi despre Zoe, femeia-bărbată.