Eterna lume provincială, în stil boho-chic – „Steaua fără nume”

Într-o lume invadată de boomul mediatic, supusă adesea obsesiilor (a știrilor, a crizelor, a spectaculosului, a cifrelor și-a manevrelor) se simte nevoia unui remediu. Redescoperim, astfel,  că visul e încorporat realității, ca o compensație tonifiantă pentru obositoarea înfruntare a cotidianului. În peisajul vieții teatrale în care se poartă montările postmoderne, cu caracter nonconformist, spectacolul „Steaua fără nume”, prezentat de trupa Teatrului „Maria Filotti” Brăila are «îndrăzneala» de-a fi modern cu subtilitate. Astfel, opţiunea regizorului Cristian Ban pentru o piesă din România începutului anilor ’40  profilează un discurs elocvent, dar în egală măsură poetic, la adresa suficienţei practice a omului din zilele noastre, provocat din toate părţile de nenumărate libertăţi.

Lectura regizorală a directorului de scenă dovedeşte o credinţă nestrămutată în textul lui Mihail Sebastian, dar şi o fină exploatare a jocului actoricesc, cu o tușă reverențios-modernizatoare (racord la elemente din filmele de gen/comedii sentimentale, realizate în perioada de glorie a Hollywood-ului). Regizorul oferă libertate și rigoare – în egală măsură – în transpunerea filmică destinată «scândurii». Plasează acțiunea într-o «comună urbană», iar gazdele oficiale devin Ichim și eleva Zamfirescu (interpretați cu umor de Ciprian Chiricheș și Blanca Doba, într-o cordială distanțare postmodernă). În lectura regizorală actuală, comedia trebuie să răspundă unei obsedante întrebări despre fericire.

Imagini de forță, datorate scenografiei, decorului și costumelor (Cristina Milea) ajută la crearea unei ambianțe specifice lumii desprinse din paginile alese: un imens ceas-casă de hobbit, decupat parcă din cataloagele boho-chic. Această soluție ingenious-eficientă conduce spectatorul către conceptele care capătă contururi clare: trecerea nemiloasă și ireversibilă a timpului și fericirea care poate fi încapsulată în orice clipă. Metafora, ascunsă sub ambalajul sclipitor, este livrată spectatorului sub înfățișarea, uşor naivă a poveştii, care ne aduce un mesaj întru libertate şi trăire a pasiunii, iar efectele luminoase potențează caracterizările (Light design: Bogdan Gheorghiu).

Într-o urbe oarecare, de provincie, lumea își duce traiul patriarhal sub lâncezeala moralei intransigente (ilustrația sonoră sugerează patriarhatul anilor ’50). Ciocnirea unor eroi onești cu realitățile societății implică un examen mai atent. Profesorul Miroiu își împarte viața între cărți și stele. În așteptarea unei rarități editoriale care sosea cu trenul, traiectoria terestră i se intersectează, în fapt de seară, cu cea a Monei, o tânără «sfărâmătoare de inimi», fără bilet, dar cu o irezistibilă dorință de explorare. Aidoma unei explozii cosmice, idila înfiripată între cei doi spulberă monotonia  microuniversului provincial. Cu o viziune de ansamblu bine racordată textului, regizorul a creat o mizanscenă (Arhitectura scenică: Cristina Milea) plină de semnificații ceasul/urbea/gara/casa lui Miroiu  se află  între – „infinit și efemer”- delimitat bine în restul/hăul scenei întunecate, iar în fundal se profilează spoturi luminoase multicolore.

Regizorul a căutat să reactualizeze triumful unui visător, precum este şi personajul central al acestei comedii lirice. Deşi are o slujbă ştearsă şi o duce greu (salariul mic), caută să iasă din această condiţie apăsătoare evadând într-un alt univers/„lumea stelelor”. Distribuirea actorului Nicholas Cațianis jr în rolul profesorului Miroiu s-a dovedit o idee sclipitoare. Actorul, cu o fizionomie blajină, conferă o expresivitate nuanţată şi controlată a jocului, dând veridicitate portretizării. Realizează, cu fineţe, un Miroiu capabil să-şi sacrifice imaginea publică, prieteniile, economiile de dragul unei iluzorii descoperiri, întrezărind izbânda acolo unde nu cuteza nimeni să se gândească. Muzica cu accente de story atemporal (evergreen), cu haz şi cu uşoare aluzii contemporane, se înscrie armonic într-un decor sonor, contribuind la atmosfera plină de vitalitate de pe scenă.

Încă de la început, se profilează două tabere în care sălăşuiesc, pe de-o parte, persoanele creative, iubitoare ale libertăţii de exprimare, iar de cealaltă parte, cei ce cultivă conformismul, inhibarea şi reprimarea. Șeful gării (Marcel Turcoianu) devine eroul isteţ şi plin de farmec, care, sub masca naivităţii şi simplităţii, îi tratează pe ceilalți cu îndrăzneală. Plin de energie, ilustrează unele trăsături uşor de recunoscut pentru slujbașul român (aşa cum apare imprimat în mentalul comun): viclean, isteţ, pişicher, un pic sforar, dibaci, hâtru. Plin de vervă, va interacționa cu mucalitul Ichim (simpaticul Ciprian Chiricheș). Profesorul înrobit de pasiune – astronomie – capătă contur de arhetip/tipologia omului de bibliotecă, „evazionist” al realității în interpretarea plină de farmec desuet a lui Nicholas Cațianis jr.. Profesorul Udrea, ipostaziat de Dan Moldoveanu, aici, pus pe șotii, este prietenul devotat al lui Miroiu, situate – fără voie – în tabăra celor care își duc traiul modest, cu demnitate, nerefuzând să mai spere. Versiunea Mona propusă de fermecătoarea Narcisa Novac este un fel de etern-feminin inocent-perfid, care păstrează aura de melancolie a pasionalei Necunoscute, dar și aerul insinuant al unei „fete de oraș” din actualitate. Narcisa Novac are cuvenita prezenţă scenică provocatoare a femeii de lux, păstrând lenea catifelată a personajului, dar şi disperarea femeii dornice de iubire autentică, fie și pentru o singură noapte.

O altă incizie în intimitatea defectelor morale, a falsităților și a versatilității o face Grig, amantul înstărit al Monei. Adrian Ștefan afișează cu vervă și umor un tip de bărbat (cu alura unui „băiat de Dorobanți”) aluatul masculului care domină doar prin puterea banului.

Extravaganta domnișoară Cucu pigmentează conturul întregului spectacol, deschizând o ușă interzisă din intimitatea fetei-bătrâne-fără-voia-sa, indicând modul în care visele de fericire eșuează într-un coroziv conformism. Monica Ivașcu are o vitalitate interpretativă debordantă în partitura excentricei profesoare, echipată aici în ținută sportivă, mereu în priză cu celelalte personaje.

La fel de actualizată este și prezența șturlubaticei eleve Zamfirescu, care interacționează alături de Ichim în postura de observator-comentator. În fond, adolescenta costumată à la Britney Spears rămâne o posibil viitoare femeie simplă, dar visează încă să evadeze din acel cadru/spațiu limitat.

Așadar, o necunoscută şi un pasionat profesor vor destrăma, temporar, legile patriarhale. Chiar dacă acțiunea e plasată într-un soi de „eternă lume provincială”, există un adevăr la scară mică: ţinutul conservator. Imensul ceas-conservă uriașă esențializează perfect spaţiul spectacular și tema montării. Acest spectacol reflectă dorul clasicilor de a coborî în actualitate graţie unei lecturi regizorale coerente și aduce un mesaj profund, în limita în care spectatorul înţelege că pasiunea și bunătatea reprezintă măsura, mai degrabă, a ceea ce facem şi împărtăşim, ci nu ceea ce condamnăm pur şi simplu. Dragostea, pasiunea şi umorul sunt arme ce pot combate – întotdeauna – artificialul, suficiența și orice fel de lipsuri materiale.

„Steaua fără nume”

Autor: Mihail Sebastian

Regia: Cristian Ban

Scenografia, decorul și costumele: Cristina Milea

Asistente decor: Carmen Rus, Mariana Bogdan

Light design: Bogdan Gheorghiu

Distribuția:

Mona (Necunoscuta): Narcisa Novac

Profesorul Marin Miroiu: Nicholas Cațianis jr.

Radu Udrea: Dan Moldoveanu

Domnișoara Cucu: Monica Ivașcu

Ispas: Marcel Turcoianu

Grig: Adrian Ștefan

Eleva Zamfirescu: Blanca Doba

Doamna Pascu: Elena Andron

Ichim: Ciprian Chiricheș

Teatrul „Maria Filotti” Brăila

Durată: 2 h (fără pauză)

Credit foto: Adi Bulboacă