Cei care sunt în stare să fie la înălțimea imaginii de sine, totuși, nu manifestă nici pe departe aceeași voință de putere ca narcisicii, ipocriții, complexații, dezaxații.
Cu cât omul e mai neputincios în a fi ceea ce își dorește cu atât resimte mai acut lipsa puterii asupra altora sau nevoia de a o avea.
Eșecul e în primul rând acela de a întruchipa, de a fi. Cei care îl trăiesc se profilează pe a avea. Puterea devine pentru ei un obiect de stăpânit, caută să compenseze ceea ce nu pot fi prin a avea ceva.
Să zicem că X și-a dorit, dar n-a avut norocul, să fie un mascul alpha. Ori va încerca să pară și să convingă pe alții că totuși e (cazul narcisicului) ori va încerca să compenseze chestiunea dezvoltându-și alte ”super-puteri” ori va căuta să păcălească ipocrit că e un alpha-aparte care are ”alte” calități și să fraierească pe cine se poate că un exemplar atipic, dar cu atât mai reușit, ori se va strădui, ca orice complexat să își înnobileze neputința, să demonstreze și să își demonstreze că strugurii de neatins sunt acri ori va deveni un apucat ranchionos care va cauta să îi pedepsească pe cei care, într-un fel sau altul, îl fac să se lovească de limitele și lipsa lui de putere.
Eșecul de a întruchipa și voința de putere
Autovictimizarea e și ea o formă a voinței de putere.
Oamenii caută compensări sociale, ”daune” morale în puterea pe care o vor și au șanse să o obțină pentru cea pe care nu și-o pot permite.
Voința de putere se manifestă compulsiv, ca și dependențele. Nu există o frână, o limită, ea se profilează ca aviditate, ca insațietate. Omul posedat de ea vrea mult mai mulți bani decât are nevoie, vrea succes, vrea aprecierea tututor, vrea să aibă toate femeile care îi taie calea. Cu cât omul se simte în sinea lui mai slab, mai amărât, mai neajutorat, mai lipsit de mijloace, mai frustrat cu atât aspirațiile sunt mai înalte.
În adolescență unii dintre cei care se simt marginalizați și oropsiti se iubesc în închipuirea lor cu idolii, se trag de șireturi cu celebrități. Dacă reușesc să capete ”putere”, să realizeze una, alta, ”visele gratificante” se sting făcând loc altora, mult mai apropiate de universul lor cotidian. Cei care nu reușesc continuă să caute validarea pentru puterile lipsă sau compensații în aspirații tot mai glorioase. Setea, aspirația și dorința, nesatisfăcute, devin ele însele o putere monstruoasă care îl posedă pe nefericit. E la cheremul lor.
Acel lucru-lipsă ajunge să îi ecraneze orizontul. Efortul de a gestiona frustrarea e imens. Unii ajung milionari, mari demnitari de stat, geniali în aceste condiții. Sau mari afemeiați. Depinde ce îi doare. Ajung ce își permit. Din nenorocire milionarului, adeseori, puțin îi pasă de bani, nu îl satisfac, tocmai de aceea vrea mai mulți și mai mulți. Geniile lucrează ca niște workaholici. Uneori, nenorocitul care se spetește acumulând un capital care nu îi tihnește nu vrea decât o femeie. Iar afemeiatul ar fi vrut, poate, să fie capabil de performanța mai sus pomeniților…
Ilinca Bernea
