Era dimineaţa aceea
Era dimineaţa aceea
Când ningea cu fulgi mari
Cât foiţa de ceapă
Ca dragostea să ne încapă
Şi noi ne aruncăm în ei
În gol, în căuşul lor de nea
Ca-n palma ta, ca-n palma mea
Era dimineaţa aceea
Când ningea cu fulgi mari
Şi sufletul meu te ţinea de ani
Ca pe o perlă, ca pe-o nestemată
Şi dorul din mine te şlefuia
Căldura sa, căldura ta
Ce tare îmi străluceai pe dinlăuntru
Era dimineaţa aceea
Când ningea cu fulgi mari
Şi ne sărutam ireal şi monoton
Prin aburii unui tren pierdut
Pe linii neştiute, pe căi ferate
Aveai gust de fier şi de cometă
Eram prin nori, pe bicicletă
Era dimineaţa aceea
Când ningea cu fulgi mari
Simt şi acum gustul tău amar
Şi miroseai a floare de castan
Timpul nostru curgea înalt şi diafan
Îţi sărutam cu drag fulgii de pe buze, de pe tâmple
Şi totul avea să se întâmple.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume
Nu te mai caut de demult,
De fapt nu ştiu dacă
Te-am căutat vreodată.
Acum douăzeci şi cinci de ani
Am învăţat de la tine marea
Şi tot atunci, în vara aceea
Am învăţat să tac.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume
Şi eu am ştiut să te ascult.
Te-am ascultat câteva zile şi nopţi,
Am colindat lumea
Unul în ochii celuilalt
Printr-un Costineşti romantic
Tot un răsărit şi un apus.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Acesta era numele tău
Şi aş vrea să mai fie,
Aşa cum am visat de-atâtea ori
Că într-o zi am să fiu pacientul tău
Dacă atunci ai luat la medicină,
Şi ai să-mi taci la capul patului cu acelaşi surâs.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Iar de atunci şi până acum
Au tăcut şi buzele mele
Cu gustul mării, cu gustul tău
Rătăcind împreună prin ţărmuri
Căutându-se, negăsindu-se
Plimbându-ne dintr-un asfinţit în altul.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
De atâtea ori pe umerii mei, pe sufletul meu
Când ne priveam până la pierderea echilibrului
Până la destrămarea orizontului
Până la risipirea tu-ului şi eu-lui
Plimbându-ne prin noapte şi luminând
Unul din ochii celuilalt.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Şi eu am ştiut să te ascult
Iubindu-ne pentru fiecare fir de nisip
Fără să facem dragoste
Dar făcând atât de mult amor
Tandru, fără timp, fără materie
Cu marea la picioare, aproape tăcută şi ea.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Aşa cum ai tăcut şi-n ultima zi
Acolo, pe peron, acum douăzeci şi cinci de ani,
Când nu ne-am lăsat unul altuia
Niciun număr de telefon, nicio adresă, niciun indiciu
Niciun semn, tu din Bucureşti, eu dintr-un oraş al minunilor.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume, Cole
Şi la ultima îmbrăţişare
Când s-a topit pământul sub noi
Iar eu m-am urcat în tren şi de atunci
Nu ne-am mai văzut niciodată.
Şi acum, după douăzeci şi cinci de ani,
Îmi e dor de tine.
Tu ai tăcut cel mai frumos din lume
Şi mai taci şi astăzi în mine.
Citiți și Suntem în viață, suntem în moarte…
