Paskal Bruckner și Alain Finkielkraut spuneau, într-una dintre cărțile mele de căpătâi, că morala amoroasă distruge nervul pasiunii. Încercarea de a moraliza, de a cuantifica sau echilibra, de a da norme sau de a principializa intimitatea sufocă dorința.
Spun Bruckner și Finkielkraut:
”Există o violenţă a reciprocităţii, iar formula ,,te iubesc” combină în mod indecidabil alergia şi efuziunea, sufocarea sentimentală şi dorinţa totalitară de a absorbi obiectul iubit în imanenţa unui pact redactat în termeni clari. Atunci când optez pentru solemnul „te iubesc”, o fac pentru a curma chinul unei apariţii – dispariţii, pentru a ţintui destinatarul într-un domiciliu obligatoriu în relaţia pe care o înjgheb cu el, pentru a-l tutui”.
Frica de a pierde grațiile celuilalt, de a rămâne în aer, de a fi părăsit, în fine spaima asociată inerent oricărei legături care implică conștiița faptului ca obiectul dorinței nu e ”o manifestare anume”, ci dăruirea și implicarea unei ființe de neînlocuit, îi împing pe mulți spre un act de ”domesticire” a pasiunii… Dar, odată dresată, își pierde frenezia. Tocmai ferocitatea dată de amenințarea pierderii face ca pasiunea să fie aur negru. Odată agonisită, avută, ”iubirea celuilalt” devine loc comun, bun contingent, artă a conviețuirii, utilitate. Tranzitul pasiunii spre sentiment este acela al migrării sub clopotul de sticlă și sub oblăduirea confortului.
În ierarhia stărilor afective pe treptele cele mai de jos sunt: posesivitatea, invidia și gelozia și cel mai sus, în vârful piramidei, sunt pasiunea și libertatea.
Tocmai disperarea de a nu putea captura acel ceva care ține simțurile în transă, faptul că e ca argintul viu, îi dă valoare, adâncime, turbulență și consistență dorinței. Sentimentalismul e centură de siguranță, e o ”asigurare” precum cele bancare că obiectul dorinței stă locului, nu fuge, nu dispare. Dar tocmai certificatul de garanție e și cel care împinge lucrurile într-o zonă problematică și degenerativă.
Amenințarea pierderii, dar și a pericolului, a abuzului, a lipsei de limite, îngrădiri sau morală, îi dă pasiunii energia motrice.
En amour comme a la guerre.
Nu dorim senzații, plăceri, intensități, forme de expresie, nu dorim să fim apreciați, ascultați sau înțeleși, nici unul dintre aceste lucruri nu are valoare dacă provine dintr-o sursă pe care dorința nu a consacrat-o ca ”vitală”. Singura nevoie, în pasiune, e să ne hrănim cu substanța vie a contagiunii cu cel pe care îl dorim, cu esența trăirilor lui, nu râvnim la a împlini ceva, ci la o fuziune intimă cu cineva anume.
Căderea în sentimentalism este una într-o capcană domestică în care lucrurile devin din nemăsurabile măsurabile. Este totodată și o căderea din planul lui ”a simți” în cel al lui ”a avea”. Tot ceea ce poate fi avut devine tangibil. Pasiunea e pentru cele inefabile, se adresează exlusiv ființei întrupate a celuilalt, e, în fond, o epifanie estetică.
Pasiunea vrea să devore, nu să posede. Ea e o erupție a libertății, e o investiție absurdă în clipă, dincolo de orice calcul rațional. Ea nu caută ”relația”, această blajină, civilă, inofensivă și previzibilă formă de interacțiune, această convenție interumană.
Dimpotrivă, pasiunea vrea să o rupă cu tot ce înseamnă disciplină, ordine, e o reinistituire a regimului haosului natural în fibra intimă, singura ei lege este sentimentul de apartenență, de ”sclavie” și de fuziune cu ființa celuilalt. Pasiunea ne deformează și ne reformează, odată trecuți prin ”focul” ei nu mai suntem aceiași. Tot ce ține de civilitate și civilizație se stinge, ea ne restituie o identitate sălbatică.
Eu o numesc dragoste, dar poate avea fi numită și altcumva. Primul cuvânt cu care o asociez e violență. E o ruptură abisală cu tot ce înseamnă echilibru, liniște, zonă de control, e ieșire din lume și din social, din cotidian și o pătrundere într-o realitate primordială în care nu te mai poate apăra nici un sistem de convenții, de legi sau de promisiuni.
Dragostea nu e un sentiment decât în măsura în care angrenează cel mai rafinat cod estetic pe care îl purtăm în noi, ea e în sine valoarea estetică prin excelență. Dar nu are nimic propriuzis moral în ea. Moralitatea e o balanță, ea măsoară. Pasiunea nu are măsură.
Morala e o măsură a coexistenței cu inși cu care nu suntem intimi, adaug.
Pasiunea nu e produs de piață sau normă de comportament, e excesul prin excelență. E un fenomen organic ilicit. Intimitatea în sine scapă oricăror măsurători.
Ori de câte ori mi s-a întâmplat să mă confesez cuiva care nu mă percepe, vede și simte exact așa cum sunt, am avut sentimentul unui sacrilegiu: cuvintele cuantifică (sau măcar încearcă să cunatifice), trivializează, profanează și aruncă în căldarea unor repere canonice ceea ce este de nespus, în fond.
Prin recursul la sentiment, spun Bruckner și Finkielkraut, amanții își manifestă „dorinţa de sedentarizare”. Face întotdeauna să sporească beţia afectuoasă.
Ceea ce aştept de la verbul a iubi este, deci, să-mi cruţe aşteptarea: vreau să-mi alung slăbiciunea, să înfrâng în celălalt toată forţa lui de alterare”.
În situații limită se vede ce fel de om ești, atunci când te simți abandonat, trădat, lezat când ți-e frică sau când riști să fii stigmatizat(ă) și chiar tratat(ă) ca ultimul om și tu îți acoperi iubitul cu riscul că îți strici complet reputația sau știind că poți avea ”bucuria” de a înfrunta un tribunal religios sau corul bârfitoarelor anonime…
Copil fiind, cuvântul amoral îl consideam ceva legat de amor. Pe bună dreptate.
Am avut curajul și inspirația să trăiesc ”amoral”.
Tocmai în ceea ce e lesne de calificat drept ”păcat” sau ”exces” sau ”nebunie” am dat eu măsura purității și profunzimii și seriozității mele.
E mult mai greu și mai spectaculos să te arunci în aer fără plasă.
Pasiunea e un salt mortal.
_______________________
În imagine: o reproducere după o lucrare de Liu Yuanshou
