Elizabeth Barrett Browning (n. 6 martie 1806 – d. 29 iunie 1861) a fost o poetă engleză. A scris versuri de o deosebită sensibilitate dedicate soțului ei, poetul Robert Browning.” (www.ro.wikipedia.org). Sau, pe scurt – drumul prin viață al unei femei talentate, rămasă în istoria literaturii engleze drept punct de reper în epoca romantică, trece prin mariajul cu un poet (mai) cunoscut, ca o condiție esențială a valorii sale umane și literare. Adevăruri fragmentare, exprimate lapidar, cazuistic. În fapt, s-a ridicat deasupra faimei soțului, ajungând să fie considerată una dintre cele mai mari figuri poetice ale secolului al XIX-lea, devenind o sursă de inspirație pentru Edgar Allan Poe care a scris ”Corbul” într-o stare de profundă admirație pentru ea, sau pentru Emily Dickinson, care i-a absorbit sensibilitatea în formarea sa ca poetă.
Provenind dintr-o familie de aristocrați, superior înzestrată – înainte de 10 ani îi citise pe Milton și pe Shakespeare, autoare a unui volum de versuri la aproape 12 ani, atinsă de maladii grave încă din anii adolescenței timpurii (o boală de plămâni care a obligat-o pentru tot restul vieții la tratament cu morfină, afectarea coloanei vertebrale, care i-a produs mai târziu invaliditatea), Elizabeth a știut să trăiască din plin bucuria unei evoluții creatoare efervescente care i-a compensat nefericirea de a nu-și fi putut exersa din plin feminitatea, pe care o experimenta cu o profundă luciditate, în spiritul unei femei moderne, extrem de pasionale. Operele ei, adunate în următoarele volume cunoscute – Sonete din partea portughezei („Sonnets from the Portuguese”), Ferestrele casei Guidi („Casa Guidi Window”), Poeme înainte de Congres („Poems Before Congress”), Aurora Leigh („Aurora Leigh”) au atras atenția mediului literar și mai cu seamă, a mai tânărului poet Robert Browning, care, îndrăgostit total de fragila domnișoară, a determinat-o să fugă împreună în Italia, după un schimb de aproape 600 de scrisori de dragoste, trimise într-un răstimp de numai 20 de luni…
Repudiată de tată, poeta își regăsește echilibrul în artă și în iubire, care îi schimbă viaţa şi o transformă din invalidă condamnată la izolare într-o femeie care se bucură de dragostea unui soț dedicat, de clima meridională, de o familie echilibrată şi de naşterea unui copil. Atracția totală, absolută, devine impuls creator și factor de emulație între cei doi artiști, permanent inspirați de prezența celuilalt, de sentimentele care îi animă, de viața care i-a adus împreună. Unul dintre cele mai frumoase poeme surprinde acel moment din viața unei femei care ajunge în pragul unei extrem de importante decizii din viața ei, aceea de a se căsători, moment care îi prilejuiește revelația conștiinței de sine și libertatea de a lua o hotărâre înțeleaptă, înțelegând că între esență și aparență lucrurile stau pe nisipuri mișcătoare în ceea ce privește iubirea.
Într-o creație intitulată ”The Lady’s Yes”, Elizabeth Barrett Browning rescrie, în deplin spirit romantic, o lecție de curtoazie și etică a relației de cuplu, atât de necesară celor care își doresc să pornească împreună în marea aventură a existenței în doi. Delicat, șoptit aproape, monologul dramatic al femeii care își explică refuzul impresionează prin detaliul de finețe al psihologiei erotice al aristocratei care, datorită unei educații înalte, pretinde sentimente sincere și gesturi de respect fără de care, chiar dacă e îndrăgostită, nu-și poate imagina viitorul alături de un bărbat care pretinde că o iubește.
În lumina dulce a candelabrelor, într-o atmosferă idilic-romantică, în sunetul ropotitor al tobelor și în hohote de râs, Doamna își mărturisește graba de a fi spus ”Da” din pricina stării euforice de moment, risipită de lumina dimineții, care aduce cu sine ”trezirea” din mreaja unei iubiri fantomatice. Ceea ce pretinde cu adevărat sunt reale calități de cavaler: noblețe, sinceritate, bărbăție, demnitate, și mai puțin ”jocul” de-a curtatul, care să-i dea impresia că e considerată prea ”ușoară” sau prea ”Grăbită”, ceea ce, desigur, i-ar macula definitiv imaginea de ființă nobilă.
Poate că Sonetul XIV răspunde cel mai bine acestui ritual al iubirii curtenești descrise în poemul amintit, aducând în prim-plan o viziune sui generis a iubirii esențializate, purificate de orice altă determinare exterioară, ostilă naturii ei divine.
De mă iubeşti, iubirea ta să fie
Numai de dragul dragostei. Nu spune:
„Mi-e dragă pentru zâmbet, sfiiciune
În grai, priviri-pentru un gând ce-mbie
Un gând de-al meu căci înrudit mi-e mie
Şi-mi dărui atâtea clipe bune”.
Iubitule, din asta nu rămâne
Nimic nevătămat şi se sfâşie
Uşor, iubirea astfel însăilată.
Nici pentru mila-n stare să-nsenine
Obrazu-mi – nu iubi. Căci alinată
De tine, uit de plâns, te pierd pe tine.
Iubeşte-mă pentru iubirea toată
Şi-n veşnicie dragostea-ţi va ţine.
Elizabeth Barrett Browning
(traducere Maria Bănuș)
Citiți și despre Anna Ahmatova…
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.