e-un foșnet sub casă
sub casă pasărea cutremurului scurmă
și geniul tristeții stă întins pe podea
urechea bătrână îi șoptește de-ți pasă
fă-o să cânte
apoi smulge-i limba arunc-o-n
țărână și ud-o
ce mai viori violine vor crește
în grădină vei sta
iar eu fi-voi siroco
furișat și obraznic ciupitelor coarde
și ție
hohotul umed
plimbat pe alei
rococo
foto painting sursa
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.