Îmi plac târgurile. De toate felurile. De flori sau de fructe, de vechituri, sezoniere, anuale, iarmaroace, bâlciuri, bazaruri sau souk-uri. Așa de mult îmi plac încât uneori uit de mine, îmi uit capul și deseori și târguielile. Fac parte din specia aia stranie care nu numai că nu se teme de aglomerație, dar se pierde gură-cască la minunile lumii. Îmi plac nu numai obiectele (din alte timpuri, unele), ci (sau mai ales) oamenii, acolo se decupează bucăți din lumea reală, e ca o scenă cu priză directă și spectacol ad-hoc. Obosesc îngrozitor, dar nu mă dau dusă.
Într-un astfel de bazar, de data asta, de bijuterii, am avut, acum vreo zece ani, una dintre cele mai frumoase experiențe de cumpărător zălud. Cu ceva vreme în urmă, îmi intrase în cap că nu mi-ar strica un șirag de brățări de aur, de-alea de pot îmbrăca încheietura și se pot înmulți de oricâte ori vrei fără să strice ansamblul, în fine. Ajunsă într-un oraș simpatic din Anatolia, într-o seară de hălăduială prin bazar, am zis că a venit momentul, aș avea chef s-o fac. Nu îmi prea place aurul, așa că nu știam prea multe despre negoțul cu aur.
Ohara Donovetsky
Noroc cu un negustor care, de cum îl văzusem prin vitrină, îmi câștigase încrederea. Semăna cu bunicu-mi armeanul, avea păr alb, fruntea înaltă și osoasă, ochii mari și mâinile curate și îngrijite. I-am spus ce vreau, i-am arătat, m-a înțeles, mi-a arătat, am probat, m-am fâțâit, am zăngănit din ele, erau ce voiam, m-a convins, gata.
Cum știu că e politicos ca în astfel de spații să accepți – oricât de neconfortabil ar fi – să te tocmești, am început.
El a calculat serios, a zis un preț, eu am căzut pe gânduri, am scăzut la jumate, el a zâmbit, a plusat, eu am scăzut, dar am urcat peste ce spusesem prima dată, am zâmbit, mi-a oferit ceai cu frunze de mentă și apă, am acceptat, am vorbit un pic, i-am admirat magazinul mic și cochet, ne-am întors la negociere, am zis eu, a zis el, ce bine că mă pricep la asta, îmi iese bine, m-am bucurat, ne-am strâns mâinile, gata, s-a terminat cu bine.
Am plecat cu ele pe mână, îmi plăceau chiar mai mult decât crezusem, în sfârșit, aveam trei brățări de aur galben, nici late, nici înguste, nici mari, nici mici, exact ce-mi doream.
Am mai hoinărit o vreme prin bazar, am amușinat condimente, am mirosit santal, am târguit turmeric, am probat șaluri și șalvari, n-am rezistat și mi-am mai cumpărat un șal din cașmir, roșu, de adăugat la cele 2549236 de șaluri de acasă, s-a înserat, am auzit muezinul chemând din minaret la rugăciunea de seară. La un moment dat, mi s-a părut că cineva ajuns în dreptul meu mi se adresează.
Era un tânăr smead, care abia își trăgea respirația, am înțeles printre gâfâieli că mă căutase în tot bazarul, îl trimisese negustorul de aur de la care cumpărasem brățările, s-a strecurat o eroare, trebuie să mă întorc în magazin, am dat mai mult decât trebuia și bătrânul trebuie să îndrepte paguba pe care mi-a făcut-o fără voie și să mă răsplătească. Neîncrezătoare, m-am întors în mica prăvălie, deși știam de la bunicul meu că nu e bine pentru negoț să păcălești mușteriul, că nu e bun câștigul obținut prin înșelăciune, că e haram.
S-a confirmat și la locul faptei, negustorul mi-a cerut brățările, le-a cântărit încă o dată și apoi mi-a dat din „saltar” o parte din banii pe care îl dădusem mai devreme. Mi-a explicat serios ceva despre carate, aliaje, preț per gram și-a cerut scuze, mi-a dat și o brățară în plus din partea lui, a ținut să adauge cu mâinile împreunate la cap.
Eu nu am mai înțeles mare lucru pentru că nu mă mai puteam gândi la nimic. Eram fermecată de gândul că băiatul lui de prăvălie mă căutase în tot bazarul ca să îmi dea bani și altele asemenea. „Numai așa e bine”, a mai spus negustorul. „Afacerea trebuie să fie curată”. „Bine, dar eu nu aș fi știut că nu e”, am îngăimat.
„Tu poate că nu, dar eu, da. Și asta nu se face.”
Cum să nu-mi placă în souk?
Pe Ohara o găsiți și aici.
