„Toate basmele armenești se termină cu trei mere care cad din cer. Un măr este pentru cel care a povestit, altul – pentru cel care a ascultat, iar al treilea – pentru cel care a crezut în bine.
Ce aude un copil când se naște? Primul lucru pe care îl aude este cântecul pe care i-l cântă mama lui. Aude melodia și cuvintele. Asta ne face să fim cine suntem. Asta transmite din generație în generație fiecare popor.
În ceea ce privește cărțile, aceasta nu e o imagine inventată. Chiar am văzut asta. În timpul războiului, încălzirea a fost oprită. Și nimeni nu știa că, dacă lași cărțile în bibliotecă în iarna rece, ele se deteriorează. Nimeni nu știa acest lucru, pentru că tot timpul am avut încălzire și nimeni nu s-a gândit la asta. Iar iarna a fost foarte frig, nimeni nu mergea la bibliotecă, nici bibliotecara nu a deschis-o pentru că era război. Și când a venit primăvara și a venit la bibliotecă, a descoperit că aproape toate cărțile pieriseră. Mi se pare că a înnebunit puțin, pentru că a întins în curtea bibliotecii niște frânghii și pe aceste frânghii a atârnat cărțile ca pe niște rufe. La uscat. Și cărțile astea atârnau pe frânghii, și din ele cădeau pagini ca frunzele toamna din copaci. Aceasta este una dintre cele mai puternice și mai tragice amintiri din viața mea.
Practic, cărțile mureau în fața ochilor mei. Poate de aceea am devenit scriitoare. Pentru a scrie alte cărți.”
(sursa)
Narine Abgaryan
Narine Abgarian/ Credit foto: Anna Danilova
Din cer au căzut trei mere
Nu poți scrie despre acest roman fără o anumită gingășie, fiindcă altfel te temi că ai tulbura liniștea care pogoară din paginile lui.
Este mai degrabă un basm, a cărui acțiune se petrece într-un sat cu o existență deloc idilică, Maranul. Locuitorii lui au îmbătrânit, la fel ca în localitățile uitate de lume de la noi. E lovit de dezastre de tot felul, dar viața merge înainte.
Cea mai tânără femeie din Maran este Anatolia, care are 58 de ani și provine dintr-o familie cu o istorie deopotrivă tragică și magică. După o căsnicie chinuită, în care nu a avut copii, Anatolia își așteaptă moartea. Dar nu de moarte este lovită femeia, ci de o dragoste neașteptată și târzie. Rareori am citit ceva atât de frumos despre iubire.
Bărbatul acela deja bătrân (are 67 de ani), care vine în casa femeii cu un câine zurliu, câteva animale și un schimb de haine curate, ca să se refugieze din fața singurătății și a morții, este înduioșător în simplitatea și devotamentul lui. Ne amintește că într-o lume în care toți aleargă bezmetici după experiențe sentimentale frivolizate prin cantitatea și calitatea lor, cel mai mare dar este viața în cuplu, pacea unui cămin. Viața se transformă, prin iubire, dintr-un ”dat” într-un ”dar”, constată ei, într-o scenă imposibil de uitat, în care bărbatul taie lemne, iar femeia mestecă în oala cu mâncare de pe foc.
Finalul poate fi înălțător, prin minunea vieții care se țâșnește, ca firul de iarbă prin piatră, atunci când întâlnește iubirea. Pe mine m-a întristat puțin, fiindcă i-aș fi dorit mereu împreună, după ce așteptaseră fericirea o viață întreagă. Dar poate au și rămas, în felul lor, într-un timp pe care lumea lor pare să îl îngăduie.
Mi-aș fi dorit, cu toată ființa, ca un scriitor să fi văzut și să fi scris așa despre viețile țăranilor noștri și despre iubire. Ca într-un basm, din care să răzbată deopotrivă întuneric și lumină. Am fi avut atunci alte șanse ca popor. Si, cine știe, ca oameni în căutarea iubirii…
Un articol de Gina Varga
