Dimitrie Anghel: „Nebuni sunt, Doamne, visătorii!”

„Nebuni sunt, Doamne, visătorii!” (Dimitrie Anghel)

 

Într-o zi de 13 noiembrie se stingea din viață poetul, prozatorul simbolist și traducătorul Dimitrie Anghel. Astăzi îmi aduc aminte cu drag de poemele sale și de parcursul său personal și literar… Vă invit să faceți la fel, lectură plăcută!

Fiul grecoaicei Erifilia Anghel (născută Leatris) și al aromânului Dimitrie Anghel, este al treilea copil al familiei, purtând numele mic al tatălui. Vine pe lume la Cornești, la data de 16 iulie 1872. Tatăl său, deputat liberal, moșier și arendaș, introduce în țară „plugul cu abur” și cultura orezului.

Copilul Dimitrie Anghel își împarte timpul între Iași și moșia din Cornești. În perioada 1879-1883 este elev în ciclul primar la Institutul particular al lui Caracas (Iași). Urmează cursurile Liceului Pedagogic din Iași. În anul 1887 aderă la mișcarea socialistă, publicând în reviste literare, cum ar fi Rampa, Viața literară și artistică, Flacăra sau Literatura și arta română.

În 1889 abandonează cursurile începute la Gimnaziul „Alexandru cel Bun” și la Institutele Unite, dedicându-se scrisului, iar în 1891 începe un caiet de versuri de factură eminesciană. Constantin Dobrogeanu-Gherea publică două poeme din caiet (Plânset de greieri și Zâna codrilor de brad) în Contemporanul. 

Următorii ani sunt marcați de călătorii: în Italia, alături de poetul Ion Păun-Pincio, la Paris (unde a studiat) și în Italia, Elveția, Spania și Franța, alături de frații săi. În 1898 publică traduceri din folclorul spaniol și italian în Adevărul de joi și în Pagini literare. Următorul an îi aduce prietenia cu St. O. Iosif, pe care îl întâlnește la Paris, în luna aprilie. Revine în țară în anul 1902, fără să-și finalizeze studiile, însă. Petrece vara în compania unui grup de scriitori, printre care și St. O. Iosif, la moșia de la Dumbrăveni a lui Leon Ghica. De asemenea, colaborează la revista Semănătorul.

În colaborare cu prietenul său, St. O. Iosif, Dimitrie Anghel publică volumul de Traduceri din Paul Verlaine în anul 1903. În februarie, 1905, apare primul volum de poezii semnate de Dimitrie Anghel, „În grădină”.

În perioada 1906-1907 îndeplinește funcții administrative la Dobrogea, iar între 1906-1908 este membru al redacției revistei Semănătorul, urmând ca după retragerea lui Iorga să fie în comitetul de redacție. În colaborare cu St. O. Iosif scrie poemul dramatic Legenda funigeilor (1907), comedia Cometa și Caleidoscopul lui A. Mirea (în două volume, 1908). Este membru fondator al Societății Scriitorilor Români.

În 1909 lansează volumul de poezii Fantazii și scrie poemul istoric, Carmen Saeculare.  Alături de Mihail Sadoveanu, St. O. Iosif și Ilarie Chendi editează revista Cumpăna în perioada 1909-1910. În 29 ianuarie 1911 îi arde locuința de pe Calea Victoriei (care reprezenta Sediul Scriitorilor Români), în timp ce se afla la Paris. Scriitorul s-a îmbolnăvit pentru că și-a pierdut întreaga avere în incendiul respectiv, așa că la întoarcerea în țară se internează într-o clinică de boli nervoase.

Inspector la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, publică volumele de proză Povestea celor necăjiți și Fantome. Criticul George Călinescu consideră că Dimitrie Anghel l-a influențat pe poetul Tudor Arghezi: „Fantezismul poetului este în bună parte o închinare către feerie, moștenită de la Eminescu, comună epocii și întărită prin anume urmări ale romantismului și parnasianismului din Occident. Puțină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepțională și revoluționară. Fără ea nu s-ar înțelege proza de mai târziu a lui T. Arghezi care perfecționează și sistematizează maniera angheliană.”. 

Mihail Dragomirescu îl consideră sensibil și original deopotrivă: „Anghel a reușit să-și contureze o personalitate artistică proprie, bine diferențiată, care n-a urmărit și nici n-a realizat un anumit tipar artistic tributar unui curent sau școală literară. Poezia lui a asimilat creator lirismul eminescian, topit într-o formulă proprie în care s-au absorbit, pierzându-și identitatea, aluviuni romantice, parnasiene și simboliste. După Eminescu și Macedonski, înainte de Arghezi și Blaga, D. Anghel s-a afirmat ca un poet original, dând expresie artistică unei structuri sufletești complexe, moderne. Poet al florilor, al dragostei și al mării, el se remarcă prin sensibilitate delicată, fantezie sclipitoare, rafinament intelectual și muzicalitate.”

Se căsătorește cu fosta soție a lui St. O. Iosif, Natalia Negru, alături de care va construi un mariaj toxic, alimentat de gelozie.

În 1912 apar volumele de proză Oglinda fermecată și Triumful vieții. Publică versuri și proză în Flacăra sub pseudonimul literar Ola Canta, în colaborare cu Leon Feraru. Următorul an scoate la lumină volumul Steluța, iar în perioada martie-octombrie sunt publicate în Flacăra ultimele poezii: Gherghina, Cântecul greierului, Balul pomilor și Puterea amintirii.

* * *

Gherghina

S-au stîns într-un aflux de sînge bujorii roşi, iar albii crini
Şi-au anunţat de la o vreme şi ei palorile lunare:
Cu o mireasmă, cu o umbră, ori prin fantastice lumini,
Apropiata agonie şi-o prevesteşte fiecare.

Culorile ca un incendiu, în clipa ultimului ceas,
S-aprind — căci ceasul cel din urmă oricum e o apoteoză —
Mai darnic îşi răstoarnă crinul parfumul ce i-a mai rămas
Pe fundul urnei, şi, cînd moare, mai roză se preface-o roză.

Gherghina singură, spre toamnă, cînd sînt grădinile pustii,
Nu-mprăştie nici o mireasmă, ci rece şi nepăsătoare,
Cînd stă să-i vie şi ei ceasul înfricoşatei agonii,
Şi-nalţă tot mai sus în aer, zîmbind, marmoreana-i floare.

Ca şi cum n-ar fi fost născută cu celelalte pe pămînt,
Fără palori şi fără umbre, ci tot mai dreaptă în lumină,
Ea luptă mîndră pîn’ la urmă şi se coboară în mormînt
Purtînd cununa ei de aur pe frunte, sus, ca o regină. 

*

Cântecul greierului

Sînt poate milioane de ani de-atunci — o, Soare !
De cînd tu cel ce astăzi urci bolţile de-azur.
Erai de-abia o pată prin neguri călătoare,
O forţă-n mers ce-şi cată o formă şi-un contur.

Aşa erai, dar timpul ţi-a modelat conturul
Şi incendiul ce-n tine mocnea de veşnicii,
Înflăcărat deodată a luminat azurul
Şi ale mele negre şi mari melancolii.

Aşa erai pe vremea întîiei aurore,
Pe cînd eu, negrul greier, rapsodul fără glas
Ce te cînta-nstrunîndu-şi elitrele-i sonore,
Aşa am fost de-a pururi şi-acelaşi am rămas.

Eu sînt întîiul sunet care-a trezit ecouri
Făr-a trezi pe lume fiorul unei uri,
Rapsodul ce-a rupt pacea înaltelor platouri
Şi-a deşteptat visarea funebrelor păduri.

Ca într-o seră caldă trăiam punctînd tăcerea,
Privind plin de uimire cum vremile în mers
Înalţă continente ori pregătesc căderea
A cine ştie cărui fragment de univers.

Părea cum că natura arareori sătulă
De vechile tipare căta izvoade noi;
— Cum de-a putut fragila şi fina libelulă
Vîslind atîtea veacuri, s-ajungă pîn’ la noi ?

Azi năruia şi mîine, cum o-mbia capriciul,
Zvîrlea în dar eterne nimicuri pe pămînt,
De-atunci şi-a aprins lampa albastră licuriciul,
Şi n-a mai fost în stare s-o stingă nici un vînt.

O aripă de gîză, un sunet şi-o lumină
Au stăruit şi totuşi atîţia uriaşi
Făcuţi să-nfrunte vremea s-au prefăcut ruină
Şi-au dispărut din lume făr-a lăsa urmaşi.

*

Balul pomilor

Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,
Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmîntați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stînd gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarași vin la loc,
Cochetarii și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,
Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,
Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele
Zvîrlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

Pe gura scorburilor vîntul plecat a deșteptat un cînt,
Și-nvoalte mîneci horbotate se-ntind ușoare să salute
Preludiul acestei stinse și dulci orchestre nevăzute,
Și-apoi cu reverențe pomii s-au înclinat pîn’ la pamînt.

Ghirlanzi de flori îi leagă-n treacat și-un arc sub fiecare ram
Boltește-albastre perspective, sub care alte cete ninse
Coboară pe pămînt din ceruri, venind cu candele aprinse
Să facă și mai albă noaptea acestui alb epitalam.

Așa-s în clipa asta toate, dar mîine albii cavaleri,
Despodobiți de-atîtea gratii, ce le-mprumută luciul lunii,
Vor deveni ce-au fost de-a pururi: caișii, zarzării și prunii,
Banalii pomi din fața casei, ce-i știu de-atîtea primăveri. 

*

Puterea amintirii

Ne vom aduce-aminte de toate pîn’ la urmă,
O, draga mea… Şi dacă viaţa nu se curmă
Ci stăruieşte încă închisă în morminte,
Atuncea şi acolo ne vom aduce aminte !

Inertă de-ar sta mîna pe veci, şi gura mută,
Ca două negre peşteri ce-arar, îşi împrumută
Ecoul fără voie şi cînta în furtună,
A noastre două inimi cînta-vor împreună.

De nu va vrea ce-i nobil în noi şi ce-i lumină
Să-şi amintească, totuşi, aceea ce-a fost tină
Va tremura, căci pururi argila modelată,
Păstrează urma mînei de care-a fost sculptată.

Oricum, pînă la capăt aminte ne-om aduce,
Şi oricît de departe destinele ne-or duce,
Mereu şi pretutindeni, oricînd şi orişiunde,
Cînd mi-oi suna eu lanţul, al tău îmi va răspunde !

*

Pe 27 octombrie 1914, Dimitrie Anghel își împușcă soția în toiul unei crize de gelozie, apoi încearcă să se sinucidă în locuința lor de la Tecucel.

Moare în 13 noiembrie 1914 din cauza septicemiei provocată de rană și este înmormântat la Cimitirul „Eternitatea” din Iași. Dimitrie Anghel rămâne unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai simbolismului românesc.

Citește și Alexandru Macedonski: „E vremea rozelor ce mor…”