M-am trezit la ora când visele se luptau cu zorii zilei de piatră.
Păsările invocau anotimpul de vată de zahăr și ciripeau refrene de pierzanie.
Mă luptasem cu inorogii și aspidele în orizontul întunecat al nopții iar cafeaua
îmi topea aburii de speranță.
O nouă zi, o nouă luptă, mastodonții ascunși în păduri colorate cu venin de fiară
îmi aruncă mănușa provocării.
Invoc Pasărea Calandrinon, las fereastra deschisă, vino preacucernico, aruncă-mă în zborul vieții nu mă lăsa pradă bestiarului, și-ți voi da tinerețea fără bătrânețe a calendarului copilăriei mele.
Frunza dudului moare la ceasul prânzului mamiferelor și urmează păpădia
în zborul său de fecioară bătrână, e ora anotimpului scurs în tenebre.
Mi-am făcut culcuș pe miriștea de la marginea codrului suspinelor, am adunat firele de iarbă, am chemat păsările bolnave de nezbor și am alcătuit o arcă a destinelor ștrangulate de anotimpurile pierdute.
Am pus la comandă Speranța, ea ne va călăuzi spre anotimpul cu aripi de ceară născut la ora zambilelor.
Dau un anotimp pierdut contra unui sezon de pace printre flori.
Fac un popas deasupra mării izvorâtă din albastrul infinit.
Mi-e rece, mi-e toamnă, mi-e albastru în suflet
Contemplu muntele care-mi zâmbește conspirativ și mă
cheamă la o rugăciune în fața soarelui.
E ora când cocorii s-au dus iar în urma lor a rămas doar
strigătul de durere.
E timpul să țesem amintiri din balade ucise de dor.
E timpul să contabilizăm trăirea.
O dimineață răcoroasă, o cafea amară, niște biete sentimente,
un Leonard Cohen pe you tube, un teanc de cărți pe noptieră,
o muză care apare în visul albastru și lacrima ce stă să cadă
privind zborul frunzelor de dud, galbene și ucise de brumă.
Sursă foto: unsplash.com
