Dialog: Te iubeam cu toată primăvara din sufletul meu
– Mă ungi cu raze, mă presari cu scrum, mă faci să zbor în visul ce-l clădești. Acesta este darul tău. Să te bucuri de soare, de lumină, de apă, de ploaie și nu în ultimă instanță de iubire. Iubirea este dumnezeirea din noi. Iubind, totul de vine fluent, ea sigilează distante, apropie buzele, picătura de cer îți atinge clipa, îți umblă sub gene, îți atârnă de vise și visează cu tine. Viața ne leagă iremediabil cu un fir subțire unul de altul și ne ține… să ne merităm. Mă trezesc mereu dimineața într-o stare de neliniște în care îți simt lipsa, visul, pădurea, râul care mă împresoară haotic în veșnicia lumii, în anotimpuri și învieri, unde doar tu mi-ești leacul.
Aici, în clipa dimineții, eu te aștept în dorul meu, indiferent de stare, până când mă va ploua cu tine, iar tu te vei dizolva în vidul în care eu mă pierd atât de des. De aceea ți-am spus cât de mult contează ca fiecare dintre noi să trăiască în eul celuilalt, rămânând el. Suntem două păsări care zboară singure, păsările acelea care nu cântă, ci slobozesc din când în când câte un strigăt. Atunci zbaterea noastră de lumini iese din rădăcini trecând destinului păcatul nostru ca o sfântă vină. Îți vreau cuvântul, cuvântul acela curat scris și pe o frunză sfidând clorofila, să pot să îl tac în versuri vină și apoi să ți-l dăruiesc într-un vis al albului din mâini, făclie demnă care a cioplit unealta.
Eu sunt un cuvânt, un dor, speranța mea pleacă din suflet peste palme și se întinde sub gene, oprindu-se doar la fiecare bătaie de inimă ca o prelungire a gândului meu. Dacă fiecare om ar avea dreptul să își pună doar o singură dorință, tu ai fi dorința mea, râvnirea și atingerea de mână, icoana mea … eu ruga ta. Mi-ai fi odihni, apropieri și depărtări, un vis al ierbilor în tihnă, drept la iubire și drept la iertare, durerea ce tresare când gândul e pustiu, neprihănit, speriat de lipsa ta, de foame.
Suntem amândoi razele care nu înșală cu fructele îngeri din taina celui ce iubește, peste o țărână tare într-un fel nepământesc. Suntem o oglindă cu pereți care nu se mai sfârșesc, răstignită în visare, care plânge șoapta fără verb și clipa priponită în vrajă. Suntem o liniște din esența prăpăstiilor, care lasă deoparte păduri și năluci și pune de o sete doar cerul și iubirea. Vreau să știi ce umbre se ascund în mine, de nisipul cărării pe care nu ai mers și de zările care seacă idealuri cu suspinul pe marginea cănii.
Suntem amândoi într-un timp care ne alungă surâsul și lumina ne poate ucide cu tăcerea care ne udă.Visul nostru are trasat câte un cerc în jurul fiecărui pas ca să ne ascundă drumurile sub vânt și zăpezi și să oprească în ceruri vânătoarea de corbi. Rotirile neîngrădite sunt drumuri peste ape, vârtejuri sau buze pe care ți-au mai rămas cuvinte. Noi facem parte din stolurile de păsări ca vor să zboare mai sus, tăceri ce au rămas în cărări, slăvind timpul. Suntem ca un vânt, suntem poate numai adieri, străvechi oștiri de cuvinte duse, care iubesc, rabdă și cad sub cearcăn de lună cu lilieci.
Naștem doar vorbe ce-s luminate de umbra lor care ne-au înscris total existența sub un păcat care ne umple gândul. Am învățat iubirea singuri, doar din adâncul trecut trasat cu precizie și definit, deși inconștient de perfecțiunea lui. Acum o știm pe de rost de parcă nu am fi muritorii dintr-un cânt anodin. Cercurile acelea sfidează geometria pentru că își rătăcesc cărarea la maluri care ne ating sufletele, gândurile, dorurile și cuvintele. Nopțile noastre nu țin decât o clipă, ca o taină care ne recunoaște ca să ne acopere pe de-a-ntregul sub cețuri lipite de aripi încâlcite sau răsucite de-a valma cu lumina și cu dragostea. În ele amândoi ne încercuim lumina dintr-un ochi stângaci în flori aruncate, deprinderi păgâne și tăceri.
În nopțile fără tine am ars scrisori și adrese uitate și toate frunzele căzute în mărul din vierme sau într-o măreție a vieții și a tainelor pe care le au săracii. Eu strigam către lună din gândul cel pustiu și te căutam mereu în așternuturi albe coborând în hăuri și în trăiri celeste ca apoi să te găsesc adormită în mine ca singur cuvânt.
– Ce umbre ne poartă în vise, zâmbind, petrecând doar în ploi, ca și cum s-ar strădui să-și motiveze gândurile și eforturile.
– Navigăm mereu între tipare către un capăt de lume,îndreptându-ne în purtare către cer, dintr-un prag de rugăciune spre o masă verde ca să vedem și noi cum se învârte o bucată dintr-un os. Am vrea cu toții să fim măreți și unici, dar cum poți fi când te naști sub lumini cenușii ca un gând lăsat urmă pe o hârtie dintr-o lume în bucăți și frânturi.
– Jurăm credință veșnică sorții noastre înveșmântați academic în săruturi, lăsând să trecă toate luminile prin noi spre umbre împreună cu visările de noapte. cu lăsatul de zăpezi sau adâncimea unei zări. Privim mereu în oglindă să vedem cum ne lasă în urmă viața până renunțăm la noi și pietrele devin grâu iar Pământul mai înalt cu o tulpină de mare sub o părtășie măruntă care în final ne va uni
– Și tu îți vei lăsa depărtarea, cuvântul cuprins în ea pentru acea mare care va fi a noastră ca o stăpână a vieților din smintiri. Lepădăm atunci toate tristețile într-un aer migrator peste niște bulgări de lut care ne zidește printre zile cu aer tăcut, postându-ne în bibloteci, rațiuni pe o cruce sau timbre.
– Nouă ne lasă doar iubirea ca taină ce smintește și dorul ca un mit ca și atunci când râdem să ne doară.Într-un târziu ne întoarcem ploi stinghere, rătăcite în mări unde ne scriem destinul. Altfel de ce ne-am mai întoarce ???
– Am să îți dăruiesc o șoaptă fără pricini, ființa mea și gândul meu de iubire, apa pe care o strâng în mărăcini, în frunze, în dorințe nebune și în lumini. Am să îți dăruiesc toate apele mele ca să devii o parte mai mare din mine care își caută cu degetele drum spre o altă emisferă din trecuturi dezlânate, peste minunile cu care mă locuiești în numele fericirii ! Este prima oară când mă pierd în lumina unui chip, a unor mâini și a unui zâmbet care mi-a dat cântecul despre noi, mă sfâșie tandru în fiecare strop de lumină.
Am să îți dăruiesc albul care mi-a rămas ecou, legământul care mi s-a mutat pe buze legat de norii care plâng și de visul cu hergheliile de cai care mă stăruie în șoaptele nopții, nici păcătoase, dar nici sfinte. Vom visa împreună un drum neavut, vom face din vis o icoană, ne vom bucura de petala macului care duce dorul lanului de grâu fără să fim stingheri sau rătăciți în toamna care a nins cu noi. E timpul să ne bucurăm de fiecare zi, de luminile tălpilor noastre și de căldura trupurilor în răsărituri de iubire din taină, rugăciune și năvod de liniștiri la maluri.
– În ce oglinzi să îți fac alei sau să le închid sub cerul sculptat de ochii mei ca și cuvânt unic, nescris din anotimpuri de dorințe ? Doar tu, tu îmi ești vorba cea simplă, curgerea fără vină și vorba neiertată a unui vis din visul de tulpină al unei vieți din strunele de sub pleoapele închise de tăceri.
– Tu ai venit ca o maree tăcută şi bizară -cu alge destrămate haotic pe nisipuri,să-mi lecuieşti durerea cu sarea cea amară. Eşti sufletul pereche, ascuns în pietre în puncte cardinale, în raiuri neumblate de şarpele trădării.
– Dacă mi-aș lipi urechea de sufletul tău mi-ai lăsa destăinuirea din taina nopții să curgă spre capăt de pământuri ? M-ai lăsa să îți spun că eu caut în fiecare nimic calea spre tine și că ies din rădăcini, cu aripa lipsă din golul din pat și zbor peste plaiuri de dorințe și gânduri ca să fim părtași aceleiași vini ?
– Acolo îmi aștern și eu privirea plină de iubire, îmi traduc fiecare senzație în cuvinte, mă abandonez trăirilor nesfârșite cald și extatic și te clădesc în mine lumini și speranță ca un strigăt de stele din tăcerile care îmi aparțin până când mă va plouă cu tine iar tu te vei dizolva în vidul în care eu mă pierd atât de des.
– În urma mea voi lăsa întregul lumii fără o parte, sub o taină a faptelor noastre, partea aceea în care copacii înmuguresc fericirea, iar noi ne vom sălășui ființa ca să putem înainta lunatic, prin dăruire, tăcere și apă și să ne simțim, apoi să ne trăim. Până atunci va trebui să sfârtec lumina din teama de hotare, și din apăsarea vieții ca să pot rătăci în tihnă versul și lumina anotimpului nostru de iubire.
– Ești în lume prea departe și de aceea timpul devine greul meu, iar dorința ce mă arde chipul tău.
– Blestem orice dimineață ce mi te ia din al meu vis, blestem bogăția zilelor de rând și răscolesc pustiu din răsuflare, când un ger cumplit îmi agăță de un gând sufletul.Mi-a fost sortită să te iubesc, femeie, atât cât pot, atât cât știu mai bine, să te zidesc în suflet ca pe o Ană, să înnoptez, iubito, în oglindă, în verdele-albastru ce-mi hăituiește gândul.
– Tu ești oglinda în care mă privesc când mă trezesc în zorii dimineții si uit de tot cei rău și nefiresc, pentru că tu îmi ești lumina vieții,munții mei ca vină, coama lor în geruri și visul în furtună.Am fost doi pentru o viaţă așa ne-a fost sortit in stele. Te iubeam cu toată primăvara din sufletul meu până în adâncul luminos al ființei, din spatele cuvintelor legate de cerurile albastre, până la răscrucea ta de timp și lumină. Mă zbăteam printre gratii strâmte când nevăzutul din mine era uitat și țâșneam apoi ca o margine de veacuri din rădăcini adânci spre propriul meu măcel.
– Iubirea pentru tine își creștea copacul în mine peste pietre aplecat din toamne de risipă, din riduri de pământ pe care le-ai făcut senine. Îmi vorbești prin vibrații divine și mă inunzi cu speranța zilelor care vor veni lângă țărmurile străine unde eu am plantat un lăstar sub neliniștea din praguri ca să te învăț și să îți știu veșnicia, visarea, tăcerea și vorba.
– Trăiam clipe care nu pot fi uitate pentru că raza lor mă va străbate neîncetat ca o apă curgătoare ce curge spre un final neînceput.
– Trăiam doar clipa de lumină, trăiam clipa care ne oferea fără nicio vină lăsându-ne munții și cerul să se închine pământului nostru de sub tălpi când ploi nebune ne împleteau suspine. Alergai prin mine dorințe înflăcărate, versurile de taină fără vină până în zorii care mă adăpau cu alte vise în nesomnul florilor de apă și în trăiri interzise.
– În toate vedeam doar frumusețea ta fără seamăn și uitam de vremurile grele și de praguri, culese din patru zări ca pe o taină,ce culegea la rândul ei ecoul gândului meu la maluri. Îmi căutam și surâsul prin dosarele mele fără dureri, lumina fără ceață, îmi căutam tot ceea ce separă cerul de himere și pajiștea cu tine pentru o viață.
– Îmi căutam golul zărilor și liniștea mângâierilor tale din patul insomniilor care mă adunau, în gândurile din versuri și fugeam aiurea printre rânduri.
– Doar tu ai fost, să știi, de rostul crengilor plecate, când degetele mele au fost prelungirea gândului. Mi-ai cunoscut vrei să știi și frunza și sărutul ierbii, ruperea din silabele cerului tăcerile și tainele care mă scoteau la suprafață din cântecul singurătății și mă agățau într-un ram ca pe unicul strop de viață în care tu mă dori, toamna mea ! Poate nu voi putea să îți spun vreodată de ce. Sper ca vei putea înțelege si mă vei ierta.
– Tu vei încolți în mine iubirea veșnic din țărână sub vuiete sau poate sub zăpezile căzute între cuvintele răsucite și gândurile încercănate, unde eu nu îmi voi mai găsi cuvintele de spus. Doar tu vei ști târziul tainei sfintei noastre vini. Voi lăsa visul la umbra pietrei și voi lua cu mine doar gândul cel plin de patimi, ca un nărav al grinzilor cu treabă, iar tu , tu ai să îmi lași frumusețea ta vitraliu sau oglindă în care mă uit ca să-mi apari.
Un text semnat de Aurel Chiorean
