Nu vă rog să fiți de acord cu mine.
Nu este deloc necesar să mă contraziceți, dar totuși încercați!
Nu vă trimit la dicționare medicale, de psihologie, de psihiatrie.
Dar ceea ce va cer este să … gândiți!
Limbile pământului, de când au apărut ele și până în prezent, au suferit modificări în două direcții principale: simplificare și îmbogățire cu termeni noi.
Simplificarea te duce cu gândul ,,cool!”
Îmbogățirea cu termeni noi: un exemplu ar fi necesar. Într-o anumită epoca a Franței, nobilimea găsind prea vulgară denumirea ,,dinți” a înlocuit acest cuvânt cu ,,mobilierul gurii”. Deci vulgul putea să se vaicăreasca de dureri de dinți, un nobil se putea văita că îl doare „mobilierul gurii”.
Îți iubeșți țara, ești naționalist sau patriot.
Nu ești de acord cu orânduirea în care trăiești, ești etichetat drept reacționar.
Cuvinte!
Din acest punct de vedere, cred că științele medicale sunt cele mai prolifice.
Vii la medic că te doare în partea dreapta sub coaste și pleci mulțumit că ai un sindrom hepato-biliar. Nu-ți mai pasă că blochezi baia familiei cu o nenorocită de diaree, medicul te așază în rândul lumii cu un sindrom de colon iritabil. Dar ești fericit. Nu ai o boală anume, ai un sindrom! Cuvânt!
Sau o boală autoimună, o boală care îți erodează self-ul. Nu-i așa că sună cool?
Avantaj din punctul de vedere al pacientului care pleacă mulțumit acasă cu sindromul, avantaj al farmacistului care prepară rețeta pentru ameliorarea sindromului, avantaj medic din motivele deja mediatizate.
Se pare că în aceeași situație ne aflăm și cu depresia.
Sunt nemulțumit.
Mi s-au înnecat corăbiile.
Am căzut pe gânduri sau sunt cufundat în gânduri.
Îmi vine să-mi iau câmpii.
Mă simt inutil.
Sunt cuprins, vorba lui Topârceanu, de o tristețe iremediabilă.
Sunt confuz.
Nu-mi găsesc rostul.
Sunt apatic.
Sunt melancolic.
Văd negru în față ochilor.
Sunt fără vlagă, fără chef.
Sunt mofluz.
Sunt belaliu.
Sunt necăjit.
Sunt supărat.
Nu pot să dorm.
Sunt fără tonus.
Sunt dezinteresat.
Trăiesc o dezamăgire continuă.
Sunt așa de mototolit că am uitat de fapt cine sunt.
Sunt praf.
Și Dumnezeu mai știe cum pot fi când mă lovește… sictirul de viață, de tot.
Un tip deștept s-a gândit că toate acestea la un loc, amestecate în cazanul vrăjitoarelor, ar putea crea un avantaj, evident economic și le-a adunat numindu-le stare depresivă sau depresie, în funcție cât de mult ești marcat de ele. S-a creat o bază științifică fiziologică ce trebuie să explice starea și, evident, au apărut și medicamentele adecvate.
Dintr-un un om sănătos cu toate drepturile asupra unor sentimente tranzitorii ca tristețea, însingurarea, nesiguranța, cu dorințe nerealizate care te necăjesc, cu speranțe nerealizate, regrete etc. te trezeșți bolnav de depresie.
Medicamente antidepresive. Bune. Că atunci când gâdili un bolnav cu febra: râde bietul de el, dar nu este râsul lui!
Depresia? Un cuvânt! Legendă urbană! Consultând un dicționar de termeni medicali veți afla că ea include o seama de trăiri pe care toți le-am încercat. Am optat, datorită educației, să le ridicăm la rangul de standard de viață și criteriu de sănătate și am fost extrem de bucuroși când am primit diagnosticul de depresie. De ce? Marea majoritate dintre noi ne facem datoria, ne îndeplinim mai mult sau mai puțin obligațiile, dar nu știm să ne facem remarcați. Suntem utili, dar nu și apreciați! Suferim!
Încercăm cu o freză, cu o țoală, cu un comportament atipic, cu un tatuaj, cu o lovitură în profesie, să pătrundem pe piață. Dar ne lipsește… intrarea în scenă!
Fiindcă suntem umili, suntem niște copii, surogate, nu suntem noi. Educația ne-a învățat să copiem idolii, să copiem părinții, profesorii etc. Ne lipsește deci încrederea în noi, în ceea ce putem să facem, nu știm să fim.
Depresia ne salvează. Sunt depresivă! Putem capta atenția, putem avea păreri, experiențe. Suntem în centrul atenției! Devenim un caz!
Și când mai afli și că – atenție, depresivul se poate sinucide în cazurile grave, iată cum devenim ,,cineva”. Este ca și cum ai fi însurat cu artista care face reclamă la TV la hemoroizi; intri la o petrecere și toată lumea te privește: Uite este doamna cu hemoroizii din reclamă și asta e soțul ei! Eh, dragă, e bărbatul ăleia cu hemoroizii!
Repet. Nu trebuie să fiți de acord cu mine, dar depresia nu există. Dar atunci când nu ai chef să te scoli să mergi la servici ai un moment de depresie sau ți-este lene sau ai alte motive să nu o faci?
Depresia este o manta de vreme rea, este o pelerină de a te face nevăzut în fața obstacolelor și a încercărilor vieții reale, fiindcă tu trăieșți într-o lume imaginară și-ți place să te îmbeți cu apă rece. Repet: este o cumulare de sentimente cu care fiecare ne-am confruntat la un moment dat, dar cărora nu le-am dat importanță fiindcă viața noastră avea un scop.
Evident că mă veți contrazice, argumentând că lucrările medicale consemnează diferite tipuri de depresie între caredepresia legată de vârstă ocupă pe primul plan.
Dar cine este de vină că nu știm să îmbătrânim frumos? Că moșilor le stă gândul la duduci și măicuțelor la pantofi cu toc?
Cine este de vină că nu știm să ne găsim preocupările adecvate vârstei – și nu mă refer la creșterea nepoților?
Cine este de vină că ne cufundăm cu plăcere în serialele TV, îmbătându-ne cu suferințele altora în aerul închis al apartamentului, în loc să ne plimbăm prin parc? Ridurile, sânii lăsați, spatele cocoșat? Sunt semne normale ale unei vieți normale… pământene. Ale unei uzuri, ale unei zestre genetice. Viață de 1000 de ani? Ești sătul după o viață normală de de cele 10-20 guverne de i…, i mare sau i mic, cum vreți? Suntem norocoși că nu ne putem admira scheletele după un anumit număr de ani, atunci să fi văzut cazuri de ,,depresie”!
Și fiindcă până acum am dat târcoale că vulpea la cotețul cu găini, principala cauza a ceea ce numim depresie este, de fapt,lipsa de comunicare, alienarea individului.
Faptul că manipulăm cu ușurință informația pe internet, mass-media, ne dă senzația că le știm pe toate, că le putem rezolva singuri pe toate fără ajutor, că suntem proprii noștri stăpâni. Dar suntem de fapt niște șoricei în labirintul propriilor noastre iluzii, speranțe, false libertăți. Suntem singuri de fapt, nu știm să comunicăm, nu știm să stabilim relații de prietenie, de confesional și atunci, hrănindu-ne cu amintirile trecutului devenim, vorba psihiatrului, depresivi. Ce am fost și ce am ajuns!
Plăcerile noastre sunt de împrumut, credințele noastre sunt ce este la modă, viață noastră este o trăire de mim și mimăm că trăim pentru a fi remarcați, fiindcă ne lipsește din vocabular verbul ,,a fi”. Și mulțumirea sufletească ne lipsește, fiindcă nu ne-am creat criteriile personale pentru aceasta. Am tras cu coada ochiului în stânga și în dreapta, copiind!
Sentimentele noastre sunt vraiște, vârtejul social al prieteniilor de conjunctură ne bulversează, faptul că nu știm să facem diferența între viață noastră personală și cea socială ne împinge la decizii dezastruoase.
Depresia nu există! Este o legendă urbană! Nu o găsiți în comunitatea rurală!
Însingurarea și alienarea însă există! Scara blocului cu 10 etaje este uliță în care nimeni nu se cunoaște!
Le vindeci devenind, recreându-te, reînvățând să fii tu însuți!
Dar prin această nu mai ești depresiv! Și dacă de la tristețe treci la hohote de râs și veselie ai putea avea… sindrom bipolar, parcă așa se zice!
Altă belea!
Chiar nu putem fi sănătoși pe lumea asta?
Citiți și Depresia nu te caută prin buzunare de mărunțiș…
