Auziserăm de Viorel. Era vestit ȋn liceu, toată lumea ȋl cunoștea. Preda o materie tehnică, nici nu mai știu cum se numea, că oricum nu aveam nicio aplecare spre așa ceva. Mă gȃndeam că va fi ca la matematică sau fizică sau chimie sau trigonomotrie: eu mă fac că ȋnvăţ, proful se face că mai are și alte treburi ȋn viaţă și asta e. N-a fost să fie. Patru ani am fost ȋntr-o relaţie dificilă, cum se spune acum. Mă rog, foarte dificilă.
De abia ȋncepuse recreaţia. Nu apucaserăm să ieșim din clasă cȃnd a intrat. Viorel cu ochii albaștri. Foarte albaștri. Metalic de albaștri. Evident că nu a mai ţinut nimeni să iasă din clasă. Pe de o parte, pentru că blocase Viorel ușa, rămȃnȃnd fix in cadrul ei, pe de altă parte, pentru că eram ȋncremeniţi sub privirile lui albastre, foarte albastre, metallic de albastre. Nu spunea nimic. Nici noi. Și nu eram chiar niște timizi. Prima reacţie am avut-o cȃnd am realizat că cineva ȋncerca să-l dizloce din tocul ușii. Sunase, se terminase recreaţia, noi nu auziserăm și venise profesoara la oră. Măi Viorel, vreau să intru, dă-te din ușa. Parcă-parcă era ceva amuzant, dar tot nu ne venea să rȃdem.
În sfȃrșit, Viorel s-a dat din ușă și a plecat. Am fost tare cuminţi la ora. În pauza următoare a reapărut. Tot ȋn recreaţie, dar mulţi colegi apucaseră să iasă ȋn curte. Norocul lor. De data asta a intrat ȋn clasă: era ȋnalt, ciolănos, elegant, grizonato-cărunt. Și avea ochii ăia albaștri, foarte albaștri, metalic de albaștri. S-a așezat la catedră. Fără catalog. Dar zău că nu ne venea să zicem nimic. A privit cu atenţie cabinetul de limba romȃnă, de parcă atunci ȋl vedea prima oară. Noroc că avea la ce să se uite și ȋși mai lua privirea albastră de pe noi. Mă rog, s-a sunat, ne-am strȃns toţi și și-a ambalat ora abrupt: cȃteodată voi veni cu catalogul, cȃteodată, fără. Vă ascult ȋn fiecare oră. Singura scuză pe care o iau ȋn considerare pentru că nu știţi sau lipsiţi este certificatul de deces. Dar și pe ăla il voi verifica inginerește, ȋnainte de a motiva absenţa. A ȋnceput să dicteze. Wow, știa manualul pe dinafară. Numai că avea o viteză teribilă. Mitralia cuvintele. Am reușit cumva să ţin pasul cu el. Atunci a ȋnceput relaţia noastră dificilă, foarte dificilă. Timp de doi ani m-a ascultat la fiecare oră. La ȋnceput a fost greu: textele acelea tehnice, cu termeni de specialitate, mă intimidau grozav. Nu pricepeam mare lucru, dar reţineam totul cu usurinţă, avȃnd o memorie fotografică excelentă. Pȃnă și imaginile din manual, cu mecanisme complicate, cu ȋmbinări de piese și articulaţii și filete și subansambluri. M-a bănuit că am o metodă inedită de a consulta manualul, pentru că era clar că niciun coleg nu ar fi ȋndrăznit să sufle. Dar nu pricepea cum de reușeam să reproduc pe tablă imaginea din manual fără nicio greșeală. La fiecare oră ȋmi cerea să ȋi arăt palmele, pentru a se convinge că nu mi-am desenat pe mȃnă. Primii doi ani au trecut cu ȋncordare de ambele părţi: eu, terorizată, el, confuz: nu reușea nicicum să ȋmi dea un 4. Deși se străduia teribil.
După treapta a II-a, a venit o colegă nouă. Am știut de cum ne-am văzut că vom fi prietene pe viaţă (chiar suntem), dar și că relaţia mea cu Viorel se va schimba total. Ioana avea ochii albaștri. Foarte albaștri. Catifelat de albaștri. Și calzi. Ce să mai, a venit prima ora, a venit și Viorel la oră și li s-au ȋntȃlnit privirile. Albastre, evident.
În tonalităti diferite. Interesul lui Viorel pentru mine a scăzut considerabil. N-aș putea spune că am suferit. A privit-o și a mitraliat: Ce? Te crezi vreo prinţesă? Ioana nu apucase să afle despre ineditul nostru profesor. A avut un ușor șoc: Ce am făcut? Aha, deci te crezi prinţesă, da? a insistat Viorel al nostru. Ioana nu a mai răspuns. Urmăream cu atenţie meciul. Era clar că va fi palpitant. De ce mă privești cu ochii ăia albaștri? a bubuit Viorel. Păi așa am eu ochii. Ia să vedem dacă așa ai ochii și la tablă sau ţi se duce fardul. A fost prima plimbare la tablă dintr-un lung șir. Și fardul nu s-a dus, pentru că Ioana nu se farda. Dar Viorel nu se lăsa. În următorii doi ani, fiecare oră ȋncepea cu Viorel oprit ȋn ușa clasei: Muraru, la tablă. Se pregătește Ștefanescu. Adică ȋntȃi o asculta pe ea, apoi pe mine. Din toată materia, ȋntotdeauna. Încă nu pricepuse cum de pot să reţin textele plictisitoare ale lecţiilor și să reproduc fidel desenele din manual. Nu credea ȋn memoria mea fotografică excelentă și că, pur și simplu. reţin. Era convins că sunt mai șmecheră ca el și asta ȋl enerva. După un timp, nici nu mai așteptam să ne indice el plimbarea la tablă, ne duceam singure, de cum se suna. Oricum ajungeam acolo mai devreme sau mai tȃrziu, așa că nu avea sens să pierdem vremea. Toată lumea primea 2-3 note pe trimestru. Noi două aveam mai multe note la materia lui decȃt la romană si matematică laolaltă. Nici Ioana nu se innebunea după specialitatea lui, dar am terminat amȃndouă liceul experte. Puteam să dăm meditaţii.
Poate că relaţia ar fi lȃncezit dacă nu exista un moment care i-a dat un impuls nou. Venise Revoluţia, toată lumea era entuziastă, așa că și-a modificat și Viorel atitudinea. La prima oră a venit calm și blȃnd. Nici măcar nu știam că era capabil de asemenea trăiri. Ne-a povestit cum a ieșit el la Universitate la Revoluţie, cum era să dea tancul peste el (nu, nu a ȋndrăznit nimeni să regrete nimic, era prea periculos, omul ăsta ne citea gȃndurile) și cȃt de tare se bucura de schimbare. Și, ca să ne demonstreze, ne-a spus că el se va duce ȋn cancelarie, ne va lăsa singuri și ne roagă frumos (subliniez: ne roagă frumos) să scriem pe o foaie de hȃrtie ce ne-a deranjat la el pȃnă atunci și ce ne-ar plăcea să se schimbe ȋn relaţia cu el pe viitor (adică ȋn cele cȃteva luni care mai rămăseseră pȃnă la bacalaureat). Wow. Am ȋncremenit cu toţii. Cum să ȋi scrii așa ceva? Cine să aibă curaj să pună pe hȃrtie atȃtea gȃnduri și trăiri și spaime adunate timp de 3 ani și un pic? Ne-am gȃndit totuși că nu puteam rata momentul, așa că am convenit să concepem un text colectiv și anonim. Oricȃt de blȃnd păruse Viorel la ȋnceputul orei, nu puteam risca să semnăm o plȃngere. Ioana era stȃngace. Folosea ȋntotdeauna mȃna stȃnga. S-a oferit să scrie cu dreapta, pentru a nu putea fi indentificat scribul. Si … am cam scris: că ne simţeam umiliţi, terorizaţi, că ii cam făcea plăcere să insulte, că se amuza accelerȃnd ritmul de dictare, pȃnă și de privirea apăsătoare am scris. Am pomenit și de băieţii pe care ȋi punea să ȋi spele mașina ȋn curtea liceului și de preferaţii lui cărora nu le oferea tensiunea ȋn care ne ţinea pe noi. Am scris multe. Nu mai știu ce am zis că ne-am fi dorit pe viitor. Viorel a reapărut cu 5 minute ȋnainte de a se suna. Și ne-a dat un extemporal scurt. Foarte scurt și extrem de ușor. Neașteptat din partea lui. Mai mult, fiind atȃt de scurt, s-a uitat peste răspunsuri rapid și a decis că am luat toţi 10. Nu, nu era un cadou din partea lui, el știa ce efort depunem noi să fim la ȋnălţime la ora lui și a apreciat asta ȋntotdeauna și crede că e momentul cel mai potrivit să ne dea cȃte un 10. S-a așezat la catedră și a trecut notele chiar acolo, ȋn clasă, ȋn recreaţie, ȋn faţa noastră. Apoi a băgat extemporalele și scrisorica noastră ȋn buzunar și a plecat. Cred că ne-a și zȃmbit.
Cine ne-o fi pus să ne relaxăm? Trebuia să ne imaginăm că Viorel este inepuizabil. La ora următoare a revenit cu extemporalele și cu scrisorica noastră. Fără catalog. Oricum nu mai avea sens. Nu catalogul ne ȋngrozea pe noi, ci privirea lui albastră. Foarte albastră. Tăios de albastră. Am comparat scrisul cu extemporalele. Caligrafia din scrisoarea voastră nu apare ȋn niciun extemporal. Nu aţi fost cinstiţi. În schimb m-aţi umilit. M-aţi bălăcărit. Nu accept așa ceva. V-am spus că și certificatul de deces vi l-aș verifica și, eventual, contesta. Cine a scris scrisoarea? Liniște. Nu mișca nimeni. Fusese concepută ȋn grup, dar redactată de Ioana. Nimeni nu voia să fie descoperit. Au urmat clipe albastre, greu de suportat. Atmosfera era mult prea ȋncărcată. Și totuși, Viorel nu renunţa. Unul dintre voi este autorul. Îl voi descoperi oricum. Foaie de hȃrtie și creion, daţi extemporal din nou. A fost simplu. Și scurt. Doar că a trebuit să scriem cu mȃna stȃngă. Toţi. Adică și Ioana. Ne bucuram că am scăpat. A comparat din nou tipurile de caligrafie și, ghinion, nici de data aceasta nu a identificat autorul. A fost corect: ne-a avertizat că nu renunţă. La ora următoare a fost din nou calm. Prea calm? Urma să aflăm. A dictat ca de obicei, poate cu o viteză mai omenească. Dar ȋl simţeam cum ne cercetează albastru. S-a prins că Ioana era stȃngace. Era un detaliu care ȋi scăpase pȃnă atunci. Ora următoare a fost ca de obicei: Muraru, la tablă, se pregătește Ștefănescu. Eram pregătite oricum amȃndouă. Doar că pe ea a rugat-o să scrie ceva pe tablă. Nu ȋmi mai aduc aminte ce. Dar trebuia să folosească mȃna dreaptă. Viorel s-a apropiat de tablă cu scrisorica ȋn mȃnă, a comparat, a măsurat, a apreciat inginerește. A zȃmbit. Albastru. Foarte albastru. Metalic de albastru. Aflase. Nu se lăsase pȃnă nu descoperise șmecheria. Mi-a șoptit doar atȃt: aflu eu pȃnă la urmă și secretul memoriei tale fotografice.
Nu a aflat. Nici nu avea ce. M-a ȋntrebat ce scriitor ȋmi place cel mai puţin. Sadoveanu, i-am răspuns mulţumită că pot conversa cu el și pe alte teme decȃt cele tehnice. Perfect. M-a pus să reţin fragmente din ce ȋn ce mai mari din Sadoveanu. I le recitam cu ușurinţă. Nu și cu plăcere, dar asta era altă treabă. Omul nu pricepea. Mi-a verificat palmele la fiecare oră. Dacă recitalul din Sadoveanu ȋl accepta cȃt de cȃt, punȃndu-l pe seama laturii mele umaniste, nu accepta nicicum că pot reproduce desenele complicate. Nu i-a trecut niciodată prin cap că și teama de el era un factor important.
În următoarele luni, Ioana și cu mine am făcut potecuţă pȃnă la tablă. Nu ne mai asculta doar la ȋnceputul orei. Își schimbase repertoriul și dădeam cȃte un recital și la final. Ne-a făcut totuși un cadou nesperat ȋn ultima săptămȃnă de școală, ȋnainte de bacalaureat: a răcit. Apoi a plecat definitiv din liceu. Păcat că prea tȃrziu.
Cred că ȋncă mai pot să desenez secţiunea transversală a unui strung orizontal cu păpușă mobilă. Sau era fixă?
