Eram aproape foarte tânăr, azi aş spune puşti cu capul în nori. Ce folos dacă atunci nu știam?
Ca autor dramatic jucat în vreo patru teatre, trăiam din drepturi de autor și un salariu mizerabil. Mai eram și critic de teatru, de film, publicam mult și peste tot, dar nu și chestii pentru care să trebuiască să scuip clăbuci și laude la adresa Epocii de Aur în care ne bălăceam cu toții. Aveam ce aveam cu epoca asta! Când nu vrei decât să-ți trăiești viața și nimic mai mult, jocul de-a v-ați-ascunselea cu Atotputernicia zilei are hazul lui, e ca leapșa pe împinselea cu fantomele ideologice ale vremii, pe o frânghie subțire, când nu știi dacă, în caz de nevoie, ai dedesubt o plasă de siguranță sau numai hăul.
Mai e ceva de spus înainte de a începe Povestea? Ah, da! Aveam inima zdrobită. Dădusem cu piciorul unei relaţii cu una din cele mai incredibile femei întâlnite vreodată. Pe ea scria eticheta „veşnic”. Azi stiu ce bine ar fi fost să o iau ca pe un compliment, nu ca pe o ameninţare. Am mai aflat, tot între timp, că nimic incredibil nu e imposibil și ceea ce pare mai accesibil e făcut așa să nu pui mâna pe el niciodată. Înțelepciunea nu te mai face vreodată tânăr, tot așa cum tinerețea de atunci nu va mai fi mișcată din loc de nimic, nici măcar de Sfârșitul Lumii, pentru că sfârșitul ăsta se poate termina în Acum și Aici și nu în ce a fost și va rămâne.
Atunci, și acolo, închis în naivitatea inexpugnabilă a tinereții, fără iubită, fără viitor sentimental, îmi duceam viața pendulând între prieteni, amante si ambiţii artistice. Iubita din acele zile avea un singur defect. Fuma. Fumând pe banii ei, nu îşi permitea decât Snagov. Nu vroia nici un cadou, nici o atenţie, abia accepta invitaţii în oraş, dar şi asta numai câteva ori din timpul scurt pe care l-am petrecut împreună.
Era o frumoasă baimăreancă – frumoasă rău, aşa cum sunt femeile la 20, când ştiu că viaţa e făcută din şanse care nu se opresc la tine dacă nu le faci cu mâna sau cu ochiul. Logodnicul ei, om cu picioarele pe pământ şi cu minte sănătoasă de moroşan, suna în fiecare seara, chiar si de două, trei ori, să controleze ce face femeia la cursul ăla de perfecționare din capitală. Avea intenţii serioase! Mi-am dat seama de situație abia când am văzut ce primise băimăreanca în schimbul promisunii de a fi veşnic credincioasă: un inel de 24 de carate, care avea filgranat, pe cercul interior, o inimă şi iniţialele celor doi promişi unul altuia.
Ea îl asigura de fiecare dată, la telefon, că nu mai putea de dorul lui, că se plictisea dar că în rest mergea la cursuri. Ziua. Atunci se ţineau orele. Seara? Da, a ieșit odată cu prietenele, dar nu mai ieşea acum. Nu erau serioase! O lungeau prea mult, chiar și după miezul nopții. Nu știa pe unde. Nu mai le însoțea. Vroia să doarmă, să viseze cu el. Asta se repeta! De fiecare dată. Cam cu același vorbe și pauze, să asculte ce mai spune celălalt, la capătul îndepărtat al firului. Nu puteam să îi atrag atenția că se repetă. Nici să răsuflu nu puteam. Să nu fac microfonie. Într-un anume fel, dintr-o solidaritate masculină cu necunoscutul şogor, nu eram mândru de ce făceam. Continuam. Mă consolam cu ideea că s-ar fi găsit altul, dacă nu eram eu…
Indiferent cum ne prindea apelul telefonic, trebuia să stăm nemiscaţi un sfert de oră, sau mai mult, până când el se convingea că totul e in regulă. Am avut ocazia să aud pe viu cât de convingator poate vorbi o femeie cu iubitul, în timp ce strânge în ea, corpul amantului. Unii învaţă să facă dragoste fără să se mişte la cursuri de yoga, de „eliberare interioară”, de tantra, începători şi avansaţi. Eu am învățat cu telefonul.
*
Ah da, era să uit. Pe lângă iubita plină de nuri mai posedam ceva care și atunci și acum face greutatea ei în aur: O prietenie. Fiind noi doi singuri la părinți, Radu și cu mine, el cu plastica, eu cu teatrul, ne-am potrivit, ne-am plăcut, ne-am făcut gașcă. Părinții lui erau prezenți și reprezentați prin banii trimiși din străinătate, unde lucrau, și de aceea erau foarte înțelegători și simpatici. Ai mei erau mai pământeni și mai strânși la pungă. Aveam și spațiul locativ mai mic. Mai toate chefurile, întâlnirile se petreceau la el. Radu avea mulți prieteni care veneau la chefuri, dar numai unul și după, atunci când era nevoie de cineva să scoată dezastrul la lumină: pe mine. Așa că pe lângă restaurante, eram des cu iubita, după cursuri, pe la el pe acasă. Pentru o băimăreancă get beget viața de benchetuială, personajele boeme care o populau, erau mai ciudate decât o călătorie în jungla ecuatorială. În acele zile, Radu se afla în aceaiași situație cu mine. Avea inima zdrobită. Iubea și nu era înțeles. Deosebirea este că lui i s-a întâmplat asta odată în viață, poate de două ori, la mine era ciclic, ca gripa.
Îmi plăcea să fac pe ghidul în secretele vieții bucureștene pentru frumoasa și atât de generoasa mea însoțitoare, mai ales că asta era o treabă de zi, cu seri care aveau o țintă și o preocupare cât se poate de precisă și plină de farmec. Am scos-o la terasele cu nume și lume specială, unde nu intrau decât „cunoscătorii”. La scriitori, la Capșa, la Cireșica, ba chiar și la Athnée, deși evitam locul din cauza avocatului Popesco și întâmplărilor legate de el. Așa am ajuns odată la universitari într-o după-amiază cu caniculă insuportabilă. Insistasem să vină și Radu,dar el prefera nostalgia și vinul de acasă care era mai „adevărat” decât cel de restaurant.
Întâmplarea, jocul zodiilor cu micile noastre destine? Sau un amestec din cele două. Pricina tânjelilor sentimentale ale prietenului meu, se afla la o masă vecină. Nu singură. Mici, amărâți și pe deasupra la costum, doi tipi o însoțeau. Pentru boema capitalei inșii la costum erau negativul absolut. Mi-am întrebat iubita cum i se par inșii. Ea mi-a răspuns că îi place de tipă. E de viață și e plină de haz. Adevărul e că la masa vecină nu se auzea decât gura ei și râsetele comesenilor. Povestea chestii hazlii. Ori bancuri, ori cine știe ce chestii nemaipomenite, cu care noi, cei din teatru îi facem praf pe civilii care se uită cu gura căscată. Ah, da, tipa cu pricina, subiectul torturilor sentimentale la care era supus Radu, era actriță. Nici cu iubita mea nu îmi era rușine în materie de zburdălnicie, iar la frumusețe îi dădea puncte avans. Cealaltă era școlită să fie dezinvoltă. De la haz i s-a tras gloria de mai târziu și necazul meu de atunci. Nu mă învățasem minte. M-am gândit: în loc să stau să o ascult pe ea – că asta făceam la dorința fetei din Maramureș, care așa ceva nu mai văzuse în viața ei, să stai la o masă și să te amuzi de spectacolul din vecini – puteam să fi fost la un pahar cu Radu. S-ar fi lămurit lucrurile, i-ar fi trecut tristețile. Poate s-ar fi vindecat dând peste cap un pahar mare cu amarul realității despre femeile pe care le iubești. Doctoria asta o recomand tuturor care sunt înclinați să își facă iluzii, cum sunt alții luați cu dureri de gât, de la curent în tren. Apoi catastrofa s-a adâncit. Băimăreanca mea scumpă și dragă a tras un râs sănătos la o glumă de la masa vecină. Cei de vis-a-vis au întors privirea spre noi. Vedeta m-a recunoscut și mi-a făcut cu mâna. Băimăreanca a făcut ochii mari și a exclamat: „Ioi, vă știți?” „Da.” „Bine?”„Mult prea bine.”„Atunci de ce nu mergem la masa lor?”. De la masa cealaltă mai primesc o fluturare de mână drept semn de simpatie. Oftez.
Mișcări de pahare, prezentări, reașezări pe poziție. Cinci la o masă stau mai înghesuiți decât doi. Iubita între cei doi la costum, cu ochii strălucitori lipiți de mine, eu lângă interpreta momentului, de cealaltă parte a mesei. Parcă eram puși pe bresle. Spectatori și lăutari. Acum urmează momentul liric. Bianca începe să cânte. Drept că avea și voce. Încet, dar suficient de clar că să se uite toată terasa la noi. Iubita se descurcă de minune între complimentele celor doi care râd la glumele invitatei lor, dar stau cu ochii mai mult la nou aterizata la masă. Moroșanca era pusă pe chef, nu știa să facă ifose și să își tragă fusta peste genunchii dincolo de care tocmai alunecase. Pe lângă că era moroșancă, mai era și unguroaică, get beget. Căldură mare, ce să mai vorbim. Profit de clipele de neatenție tot mai dese ale celor doi și o întreb pe Bianca ce mai face. Ea răspunde în doi peri, ceva gen, „Muncă, muncă, luptă pe scenă, luptă la vestiar. Știi cum e!”„Știu. Și mai știu pe unii care stau și oftează.” Înțelege aluzia dar se face că nu. Zice așa să arate că e o femeie cu suflet mare și multă înțelegere.„Cum să nu știu Virgile dragă, dar avem și noi viața noastră, obligații.” Îmi stătea pe limbă să o întreb dacă cei doi erau viața sau obligațiile. Corect era să le zică, ocaziile. Oricum conversația se animă. Mai vorbesc și tovarășii, că după costum nu prea aveam cum să le spun altfel, iar numele, știți și voi, la prima prezentare se uită mereu. Eu tac. Poziția mea place noilor comeseni. Bianca își mai trage sufletul și câte un pahar pe gât să își dreagă coardele vocale cam solicitate până la apariția noastră. Acum râd fetele și vorbesc comesenii. Încet, încet simt că mă plictisesc, dar nu vreau să-i stric cheful frumoasei mele care pare să se distreze de minune. Din senin aud o întrebare. Până să înțeleg că îmi este adresată răspunde Bianca în locul meu.
„ Face multe și face bine. E foarte talentat. Scrie dragii mei, dacă ați ști voi ce frumos scrie.” Afară începuse să se întunece. Luminile terasei se aprind. O întreb din priviri pe fata mea, care primea telefoane de cum se lăsa întunericul, dacă mai stăm. Ea ridică din umeri. Nu avea încă chef să plece. Apoi unul din cei doi, poate cu un pahar în plus la bord, sau văzându-mi întrebarea din priviri, neadresată lui, face una din glumele care despart oamenii în măgari și restul lumii:
– Aveți o treabă și poate noi vă reținem!
Convins că a spus ceva care e o vorbă de spirit, colegul său de costum râde în gura mare, să arate că îi împărtășește umorul.
– Aveți dreptate. Am un pic de treabă, așa că noi o să ne retragem.
– Voi? Poate domnișoara vrea să mai stea.
– Nu. Noi, adică eu și domnișoarele o să ne retragem.
Primesc un picior în gleznă. Pantof cu toc, ascuțit, durere veritabilă, nemijlocită.
– Eu nu… – apucă să spună Bianca dar primește la loc ce a dat și preiau fraza de unde a lăst-o.
– … și ea și noi avem treabă. Așa că ne retragem.
– Vorbești de parcă ai fi șeful lor.
– Sunt prietenul lor.
– Nu ți se par cam mult pentru un amârât de artist?
– Hai mă băieți, linștiți-vă, ce așa mare lucru.
Vocea Biancăi trăda mai mult derută decât dorință de împăcare. Băieții nu se potoliră. Nici unul. Și aici mă includ și pe mine. Nu știu ce le-am spus și nu știu ce mi-au spus, dacă vreți compun, că de aia scriu piese de teatru, am imaginație, dar de amintit, sincer nu îmi amintesc. Poate din cauza vinului prost, poate din cauza nervilor. Văzând că situația nu se hotărește, lae sau bălae, unui din cei la costum și cravată îmi spune brusc, cu un ton de om care stă în spatele unui birou și nu are timp de pierdut cu prostii:
– Tinere vreau să vorbesc ceva cu dumneata între patru ochi.
Se ridică, mă ridic. Nu se oprește la marginea terasei, ajunge în dreptul toaletei de la subsol, coboară acolo, împins de o nevoie pe care o înțeleg și o simt și eu. Între timp, nu mai suntem între patru ochi ci între șase. În spate simt privirea, sau mai exact o durere între coaste de la cealaltă pereche de ochi. Sau de la mâna care le însoțea. Nu, mai degrabă erau palma strânsă în formă de pumn. Cum ar fi, un gest prietenesc.
După un minut, poate două, ies de la toaletă trăgându-mi fermoarul șlițului. Divergențele de opinii ca divergențele de opinii, dar apăsarea trebuia potolită.
– Fetelor hai să mergem.
– Și plata? întreabă băimăreanca mea scumpă și dragă.
– Fac ei cinste. Așa au spus.
Am ieșit iute. La universitari nu m-am mai întors, ca și la Athenée, decât după ani de zile.
Pe Bianca am lăsat-o cu taxiul la Radu acasă, să lămurească cadrul coexistenței lor pasionale și noi ne-am grăbit să nu sune logodnicul de prea multe ori. Pe drum, în timp ce șoferul de taxi înjura din plin îngrămădeala de vehicule pe drum de seară, aud lângă mine glasul diafan dar bine dispus:
– Măcar voi aveți haz când vă certați. La noi în Baia, ăia scot una două cuțitul.
A fost o noapte nebună în care nu știu la ce ne-am gândit fiecare, important e ce a rezultat. Culmea, logodnicul nu a sunat deloc în seara aia. Simțise el ceva!
– O fi la masă la părinți.
Conchise în timp ce stingea lumina și se lipea de mine să nu piardă nici o răsuflare. Și nici eu de a ei.
*
Reciclarea s-a terminat. Fata a cumparat bilet de tren pentru a doua zi. Nu a mai vrut să întârzie nici o clipă.
Ultima noapte. Nu îmi plăceau despărţirile aşa că mă hotărâsem să fac ceva nou: să o şterg englezeşte. Era prima încercare de felul ăsta şi inima îmi bătea tare, ca la orice început de drum. Frumoasa m-a auzit cum mă foiam pe lângă pat, adunâdu-mi hainele şi m-a rugat, fără să deschidă ochii:
– Te rog ia-mi un Snagov. Banii sunt pe masă.
Nu ştiam să spun Nu. Azi ştiu, dar ce folos? Aş fi putut sa nu iau banii şi să nu mai apar niciodată în viaţa ei, dar nici în viaţa mea de acum. Lucrurile ar fi luat-o pe alt drum. Ştiţi şi voi filmul cu efectul unei bătăi de aripi a fluturelui. La mine fluturele a fost neatenţia. M-am întors cu pachetul, am condus-o la gară şi cu prima ocazie mi-am făcut drum până la Baia-Mare unde, ea nici nu a mai vrut să mă vadă. Nu a fost nici o surpriză, dacă stau să mă gândesc mai bine. De asta e omul tânăr, să nu gândească matur. Am rămas să cunosc frumoasa capitală a unui tărâm de legendă, singur și fără preocupări. Cu atât timp liber la dispoziție am trecut și pe la teatru. V-am spus că eram autor dramatic. Când nu are treabă, omul își lărgește orizonturile. Al doilea pas făcut din neatenția tinereții. Naiv, uitasem că e vară şi stagiunea era închisă. În loc să văd un spectacol, m-am trezit invitat în biroul directorului. Lumea noastră e mică. Auzise de mine, mă citise, mă apreciase. M-a întrebat ce fac în toamna aceea. Eram liber nu numai sentimental, dar și profesional.
În schimb, m-am văzut cu logodnicul. A fost curios să mă cunoască. La prima ceartă tipa se lăudase, sau îl enervase, nu o să ştiu niciodată cum și de ce, cu scurta noastră idilă. Era un tip simpatic. Simţisem asta de la telefon. Și deși moroșan get beget și ungur sută la sută nu a scos cuțitul. Știam eu că iubitele mai exagerează uneori.
Citiți și La femme fatale, de același autor.
