fereastra deschisă spre interior – geamul reflectă bradul celui de peste stradă – o pasăre cântă – tavanul n-a mai căzut de săptămâna trecută și nu știu dacă va mai cădea vreodată
voi fi plecat, îmi zic – gândul este întrerupt de frunzele copacului de afară, pisica stă pe pervaz și ascultă strada
copiii aleargă în curte, din depărtare se aud câinii care se antrenează cu obstacole – latră între ei, copiii acoperă vacarmul cu vacarmul lor – e greu de suportat dacă nu înțelegi natura lucrurilor
ea are depresie, dacă i-ar plăcea să scrie ar zgâria cu unghiile peretele umed: să vă ia dracu!
bucăți negre de prăjitură, cuțitul lucios alături – picătura agățată de capătul robinetului se dilată
nimeni nu se uită la televizorul pornit – ea e pe drum – privesc secundele cum descresc întru oprirea automată a televizorului și mă întreb cât o mai duc așa
un chiștoc strivit în scrumieră – o golesc la fiecare trei țigări, din zece în zece minute
tropăitul vecinului de sus, apoi liniște – îmi imaginez că locuiesc sub apartamentul nostru
avioane, mașini – o melodie ambientală ce mă adoarme cu gândul în alertă
înainte să adorm tresar – mă sufoc în lene, obișnuit
lucas suflă în sticluța de plastic – am citit undeva că un porc a băut șaișpe cutii de bere, apoi a atacat o vacă
timpul ar trece ușor dacă n-aș aștepta nimic
Dan Ciupureanu – din arhiva personală
mă apropii – bănuiesc că vrăbiuța va fugi din calea mea – trec pe lângă ea, nu se ferește – mă uit în urmă, mă privește – întind mâna și vine în zbor – cred că mi-a auzit monologul către dumnezeu, alte vrăbiuțe și un canar, câinele de peste gard schițează un oftat
adâncă este fântâna trecutului, spune paul goma că spunea thomas mann, zic
ea merge repede, măresc pasul – o ajung din urmă – a obosit, îmi zic, nu mai poate – mă așez pe-o bancă
aștept trenul, un aer rece îmi face plăcere – umbra copacilor înghesuiți în gardul înalt dansează ca o schizofrenică
negri, arabi, un bătrân alb fumează și tușește – numai eu văd aluzia
aprinzându-se ca o torță, aura din jurul capului se pierde în depărtare printre mașinile parcate pe trotuar – cineva va chema salvarea
sentimentul cunoașterii absolute întrerupt de o brichetă care nu se aprinde
stâlpii de lângă case rămân mai repede în urmă decât casele – efectul 3d al mulțumirii de sine
coloane ce se învârt și se îngrămădesc într-o nuanță palidă, apoi se opresc – culori aprinse în spirală
ea doarme și mă strânge de mână – fiecare apăsare este echivalentul unei căderi în gol – dacă aș trezi-o nu i-ar mai fi frică de viață, ar trăi în minciună, ca mine – doar mama s-a lovit de fundul prăpastiei din vis
clădiri, străzi, poduri, sena, paris – încerc să fotografiez o albină căreia nu-i pasă de tour eiffel
în dragoste e complicat, încerc să mă mențin peste limita de jos a nesimțirii – o manipulez și o atac psihologic, așa cum am impresia că sunt o victimă, la rândul meu
calculatorul parcă ar toarce, dacă nu l-aș avea aș asculta mașina de făcut cafea și i-aș întrebuința o personalitate în scrierile mele
sentimentul de înfundătură în gât, când trag din țigară fumul îmi pișcă omulețul, această întâmplare dizgrațioasă îmi oferă plăcerea unui indian care se chinuie cu mirodenii picante
vorbesc cu tata la telefon, scurt – la finalul conversației îmi vine să-i zic că-l iubesc, dar nu pot – de câte ori nu răspundea mi-l imaginam zăcând în fosta cameră a mea
ea zice că m-a iertat de prea multe ori – ori iertarea se perpetuează
ea găsește probleme în lucrurile mărunte dezvăluite de detalii, ocolind originea focarului care arde ca un cărbune etern – prin șireticlurile mele diavolești îi construiesc o scăriță pe care va coborî până pe fundul sinelui, unde-l va întâlni pe dumnezeu și o va săruta pe frunte
diavolul m-a învățat multe – cel mai bine mă pricep la făcut buchete de flori
tensiunea dinaintea ploii – mă întreb cât de nervoși sunt cei unde nu a plouat niciodată
lucas e pe scenă, mă caută cu privirea în public. într-un târziu mă vede și se liniștește – primul spectacol în care nu a tăcut și nu a ținut privirea în pământ – trenul e ca un incubator, fiecare delirăm în ritmul imaginaței – conductorul înjură un iepure ce taie calea ferată
unele melodii pentru copii distorsionează percepția acestora pentru totdeauna – vecinul bătrân de peste stradă ne urmărește în fiecare zi, nepoțica sa e convinsă că e singura prințesă din galaxie
zgomotul din capul ei a încetat – își bea cafeaua așa cum pacientul coboară a doua zi la masă, apoi se întreabă ce va urma
buzele încărnite peste noapte – luciul ochilor ei, afrodisiacul unei reverii
mașina de spălat merge de la prima oră – în această casă lucrurile se învârtesc
a șasea cafea, mă opresc înainte de teatrul zilnic al corpului și mănânc o roșie
dacă trece o oră fără să fumez intru în starea de iluminare – când mă plictisesc aprind o țigară
ea nu știe ce să facă cu noua viață – viața e neschimbată, percepția ei aupra sinelui distorsionată de pierderea rutinei
la fiecare trei minute trece câte un avion – o ambulanță cu sirenele aprinse la fiecare două avioane – dacă aș bate cu lingurița în marginea ceștii de cafea aș face o melodie dansabilă
lucas doarme de parcă părinții săi nu au probleme
ultima oară când am trecut prin cimitir o bătrână vorbea cu voce tare în dreptul unui mormânt – mi-am imaginat posibile răspunsuri din partea defunctului
diavolul m-a învățat să fiu calm în orice situație, frica de dumnezeu mă cutremură cu efect întârziat – regretul
ea zice că-s obișnuit cu fluctuațiile, că sunt un sinucigaș – cel care nu moare niciodată, dar trăiește ca și cum n-ar vrea
uși trântite, urlete, apoi un râs isteric întrerupt de reactorul avionului – la televizor un ponei cântă lambada, pisica își lungește urechea, apoi o trage la loc
lingurița murdară de cafea în chiuvetă – a trecut mult timp de când o privesc și nu știu ce aș putea face să fie artistic
mi-a cerut papucii transparenți, apoi a zis: casa aceasta e o cocină!
o parte din tavan a mai căzut în timp ce-i spuneam: ești frumoasă! – m-am poziționat sub gaură și-am strigat ca și cum m-aș fi adresat lui: chiar este foarte frumoasă!
numai un incendiu al casei vecine m-ar pune cu picioarele pe pământ
nebunia este irelevantă, însă pe cei deosebiți îi recunosc și-n mulțimi
e liniște pretutindeni – m-am transformat în diavol, am coborât în adâncurile ei mlăștinoase și-am alungat lienele ce se-ncolăciseră pe jugulară și-o sufocau – am cântat ca un înger, cum numai diavolul se pricepe
a deschis ochii și m-a întrebat ce se întâmplase în tot acești ani, i-am răspuns că nu mai contează, apoi mi-am șters fruntea
ritmult pașilor ei acum seamănă cu melodia pe care o ascultam când m-am îndrăgostit prima oară – își aprinde o țigară și zâmbește
m-am vindecat încercând s-o vindec
Citiți și Terapie prin artă cu Dan Ciupureanu, de Florina Ungureanu
