„Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează” – Mircea Eliade

Mircea Eliade, „Isabel și Apele Diavolului”

Personalitate proteică (cf. Mircea Handoca), Mircea Eliade (n. probabil în 9 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), este autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite.

*

Doctor în Istoria Artelor, personajul-narator din romanul „Isabel și Apele Diavolului” are un caiet, un fel de Jurnal, în care își notează gândurile, frământările sufletești, experiențele de viață, înțelese sau mai puțin înțelese, după cum notează, căci „dacă aș înțelege tot ce scriu, de ce aș mai scrie?” Gândurile și trăirile sale au, de cele mai multe ori, umbre de neînțeles, o anume notă de straniu, care-i marchează existența și conferă narațiunii suspans, forță de persuasiune în stările de conștiință ale personajului central, savant mistuit de pasiuni științifice și patimi omenești, dornic de cunoaștere și pregătit să experimenteze orice extremă.

El și Ea.Tinerețe fără bătrânețe.

El, „doctorul”, apelat astfel de cunoștințe, mărturisește în caietul său ceea ce iubea cel mai mult: propria libertate. În plus, trăind în India, unde realiza studii științifice la Indian Museum aduce în prim –planul notelor sale o idee din țara de la miază-noapte, cum spune el, anume aceea a „tinereții fără bătrânețe” și are plăcerea stranie de a n-o traduce prietenilor săi, eventual doar îi îndeamnă să repete substantivul care sună ciudat în pronunția lor: „ti-neu-re-tze”. Pe Isabel a reușit s-o tulbure, „dar am turburat-o cu ea însăși, nu cu mine. Formele le avea, eu am fost numai conținutul. Unde sunt eu în sufletul Isabelei?” „Cine sunt eu? ” și știe exact că la douăzeci și cinci de ani dorește, pe de o parte, să nu îmbătrânească și, pe de altă parte, refuză mediocritatea. „Nu vreau să fiu comun. Aceasta e spaima sufletului și a trupului meu”. Dorea să fie el însuși în toate formele și gândurile sale. Să nu învețe regulile vieții, înfometat fiind de neprevăzut.

Ea, Isabel, studiază la Colegiu și visul ei era să-și găsească un soț care să joace tennis mai bine ca Willy Crammer. Ea este o existență fără evenimente excepționale, dar mărturisirea că dorea să ajungă în Anglia a fost o surpriză. Și el a iubit-o, argumentând: „Am iubit-o pentru că s-a contrazis. Și-a uitat soțul visat, frumos și șampion”. Așa credea el, dar ea încă mai visa: „Dacă ar vrea el…Dacă acest doctor tânăr care vine din Anglia i-ar spune, în fața Leanorei: „Vrei să fii cu mine, Isabel?”… – atunci ea l-ar învăța să joace tennis și, în schimb, el ar învăța-o franțuzește. Nicio fată din Oatacamund nu știe franțuzește. Doctorul ar ajunge mai învățat decât pastorul, iar ea…”

Răspunsurile date pun în relief un univers interior complex, cu dorințe de cunoaștere aprofundată a sinelui, precum și a celorlalți, asupra cărora dorește să exercite influențe, dacă ar fi posibil. „Iată cine sunt eu: cel care a crezut că poate turbura viețile. Dar, ca să le turbur trebuie să mă apropii de ele, să le ating cu răsuflarea mea, să le scutur, să le desfac. Eu nu pot atinge viața celuilalt. Cine poate atinge și cunoaște viața celuilalt? Poate alergăm toți după aceeași spargere a cercului de fier. Nu știu. … Isabel mă neliniștește; se schimbă. Se schimbă așa cum vreau eu? Nu știu ce vreau. Poate numai să mă bucur de puterile mele, să aflu că sunt, observându-mi sufletul copleșind celelalte suflete.”

Conștient că este ignorat de ceilalți, fiecare având o percepție proprie față de el, doctorul dorește supraviețuirea prin „creaturile duhului său”, nu neapărat după modelul celorlalți care își doresc supraviețuirea în urmași. Are însă angoasa că nu va putea scrie asupra artei asiatice, într-un sens mult mai înalt  decât al oricui.

Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează. (op. cit., cap.III, „Isabel”, p.31)

Nu are timp destul pentru prietenia cu Isabel. Ca cercetător științific, a descoperit frumusețea statuetelor anamite de la Indian Museum. Simte că se va îndepărta tot mai mult de adevăr în ceea ce privește busturile de lemn și pietrele cioplite din Anam. „De-acum, dragostea mea le descoperă linii savuroase, revelatorii. Dacă adevărul nu se află prin dragoste, oriunde s-ar afla el, nu mă interesează”. Adevărul cunoscut prin dragoste, doar el contează. Dragostea pentru artă, pentru ceea ce ne înconjoară, pentru ființe dragi, ea, dragostea, este calea.

Nu înțelege ce taină îi ascunde Isabel și are senzația că nu-i zărește sufletul.  Caută să înțeleagă, dar nu găsește răspuns întrebărilor care i se rostolgolesc în minte.

Dualitate – realitate și irealitate, închipuire. Eu și alter-ego.

Rememorează propria adolescență, sobră și chinuită. Îi pare că propria existență refuză să se realizeze, ba chiar cineva din sine pare a fi murit, părăsindu-l. A cunoscut disperarea sculptorului ce nu poate sculpta și mila pentru geniul său pe care-l numește „sterp”. Se realizează „fragmentar”, dar original, spune el, cu teza de doctorat asupra motivelor decorative în Asia și câștigă Premiul „Natorp”. Dar acum este cutreierat și hărțuit de gândul morții. Și are o presimțire a acesteia, cu percepția că lumea este parțial ireală. O iubire ce nu l-a înțeles și l-a prezentat lumii  contrar realității, îi insuflă o dorință stranie de a fi socotit mort de către toți. „Am trăit atât de multe ținte încât, fatal, fiecare an din viața mea se ridică dușmanul celuilalt.” E ceva contradictoriu, o forță contrarie, precum cercul concentric ce îl înghite pe următorul în undele unei ape adânci, tulburate de căderea unei frunze sau a unei pietre.

Dualitatea forțelor lumii: Dumnezeu și Diavolul, binele și răul.

Dacă diavolul, ca o realitate a răului, a înfrângerilor și a neputințelor, ar fi  o închipuire, un mit, atunci răul ar fi aerian, n-ar putea fi întrupat. Este un gând care l-a preocupat într-o luptă cotidiană cu Diavolul, pe care îl percepe un creator tot atât de vast ca și Dumnezeu. Tot în adolescență a fost obsedat de „Inchiziție” și se simțea în același timp victimă, judecător și călău.

„Apele Diavolului”

Neputința de a crea. Viața ca joc. Subjugarea prin seducție pentru schimbarea celuilalt.

Să aibă percepția că este un geniu sterp, că n-a reușit cândva să taie piatra, s-o sculpteze, pentru a realiza opera visată, îi naște nedumeriri și iată-l ajuns în situația de a crede că „cel mai fecund katharsis nu e creația, ci neputința de a crea”.

Crede că pătrunderea în real se poate realiza pur și simplu prin joc, pentru că jocul conferă instinctul realității și totul devine un câmp de joc, viața, iubirea, arta. Toate celelalte dogme, crede el, „sunt țesute în și din închipuiri”. Pendulează între artă și știință, între ceea ce îi oferă momente de reflecție metafizică și ceea ce îl ancorează în realitate. Îndreptându-se dinspre creație, către alte ispite, aflate peste tot în drumul cărnii, rămâne adeptul libertății în care credea, dar și al păcatului. Aceasta ar fi fericirea omului, păcătuind să se elibereze de stupiditate. Este evident că personajul lui Eliade nu dorește încă să redevină creștin. „Ceva, cineva, în sufletul meu, se irosea, sfărâmat și plâns”, scrie doctorul. „Căutasem și găsisem în păcat uitarea tuturor simțămintelor apăsătoare … femeia nu m-a turburat niciodată. Întotdeauna am căutat partea îngerească sau diavolească din ea. Am spus, am trăit prea mult în metafizică. Acesta e drumul către pierzanie sau victorie, prin femeie.”  Seducția este un act lucid, deliberat și fără niciun fel de implicare, trupească sau spirituală. Să subjuge prin seducție, astfel poate opera schimbarea asupra celuilalt. Doar obiectele rămâneau obiecte, însă „în același timp, erau simboluri, semnificații, îndemnuri, probe, lupte, idei.”

Simțul timpului ca trecere. Experiențe erotice, homosexualitate, consum de narcotice. Eul și celălalt eu, dualismul personalității umane.

Aici existența sa se fragmentează sub forma unui vis straniu. După seara de la „Bristol Theatre”, când n-a reușit s-o cucerească pe Isabel, ajunge în mod straniu, în închipuirea sa, logodnicul și apoi soțul ei, considerând căsătoria sa „neașteptată și înmărmuritoare”, o schimbare, un nou izvor de viață, a cărei origine, necesitate și sens nu le înțelege însă. Străinul „din mine” se arată în cele mai intime hotărâri. Ajunsese „soțul ideal”, tinerețea începea să se scurgă. În jurul lui i se părea că toți îmbătrâneau. În timp ce copiii îi creșteau, îmbătrânise fără să trăiască. Pierduse simțul duratei. În loc să trăiască „se lăsa trăit”, simțea „cum trece timpul”, moartea lentă a lucrurilor și scurgerea distinctă a clipelor. Simțul timpului îl devorase, văzuse cum oamenii mor clipă cu clipă, precum frunzele înghițite de gropi ce se aflau pretutindeni. Aceasta este taina existenței sale, percepția celor două lumi, realitatea și visul, derulându-se cumva în linia basmului filozofic românesc.

Mediocritatea, cea mai mare spaimă a intelectualului. Excesul, singura cale de a evita acest păcat al mediocrității.

Energiile romanului tranzitează spațiul epic între aceste două borne: mediocritate și exces. Experiența cu opium de la Nanking îi prilejuiește întrebări de tipul: „Sunt tânăr sau bătrân?” „Nu-mi amintesc ce s-a petrecut lângă mine”. Dar se explică: „Pentru mine, opiul, imaginația prin intoxicare sau prin exaltare senzuală, sunt mistificări ordinare, încercări …de a oglindi lumea pură.” Purificare prin exces, un război cu demonul, cu el însuși. Și aceasta în timp ce ființa lui, celălalt, se află undeva mai departe, într-un straniu și inimaginabil „caz”. Un „eu” și un „Celălalt” ce „vorbește întotdeauna alături sau chiar contrariul celor ce trebuia să vorbesc eu”. Nu crede în corespondențele gândurilor în carne și se consideră ferit de senzualitate, iar schimburile calde, mentale, psihice le numește uneori suflet.

Viață fără de moarte.

Doctorul ajunge, pentru a se putea întreține, profesor de franceză la un colegiu, Isabel renunță la școală și primește un loc de muncă undeva, la un magazin, vânzătoare și funcționară. Mama ei spera într-o căsătorie cu doctorul, dar el mărturisește că nu se poate căsători. Faptul că o sărutase la Bristol Theatre, ea fiind minoră, a rămas tăcere între ei doi, un mister, ca un absolut care îi leagă. Dezvăluind întâmplarea, Isabel a sfărâmat vraja. El izbutise o libertate semiconștientă, cu mustrări, este adevărat, fiind pur și simplu om, iar Isabel, femeia. Recunoaște strania însușire a omului de a pierde amintirea tuturor faptelor neașteptate sau terifiante. Refuzând „tinerețea fără de bătrânețe”, care este doar o formulă magică, el nefiind omul care să creadă în cuvinte, doctorul tânjește după viața fără de moarte și se căsătorește cu Isabel, chiar dacă nu el este tatăl natural al copilului pe care ea urmează să-l nască. Este o schimbare curajoasă de paradigmă, o direcție în care poate evolua. Acum crede că legătura transcedentală, căsătoria, este nemuritoare în cer și nu mai poate fi tulburată de apele Diavolului. Iar pe pământ va trăi prin fiii lui, în veacuri.

Condiția umană de muritori, ca și în basmul românesc, nu poate fi rezolvată sau depășită niciodată, din moment ce nemurirea a fost pierdută de primii noștri părinți. Ea poate fi doar acceptată. Într-o țară de la miază-noapte, poporul, prin spiritul său imaginativ, brodează o poveste în acest sens, al luptei cu timpul, a tinereții ca stare ideală, fără bătrânețe și a vieții fără de moarte, de la care autorul romanului în discuție pornește misiunea sa de mântuire de sterilitate artistică și găsirea unor căi spre atingerea nemuririi, a continuității generațiilor și împlinire existențială (căsătoria și creșterea de fii)

Epilog

„… Știu ce am de făcut… Acum am pentru cine trăi. Pentru fiul meu.

Iar toate lațurile Lui, toate ispitirile s-au vânturat și s-au risipit. Diavolul nu mă poate întuneca, de acum. Pentru că am rod. S-a născut, și e viu, e viu, și e al meu… Nu mai sunt sterp, nu mai sunt blestemat, pentru că o fecioară s-a îndurat pentru mine. Iar pruncul meu e născut prin fecioară. Și cât este de viu, de viu…și simt că e al meu!…” Mircea Eliade.

Mircea Eliade, Isabel și Apele Diavolului, Humanitas, 2008, 180 pagini

*

Prezentare și selecții de Florica Patan

Citiți și „Illo tempore”