Florica Patan: Pentru mine, Poezia înseamnă cunoaștere, ea este spațiul figurat al umanității ca unică Ființă și conștiință, dar în infinite individualități, fiecare dintre ele cu multiple ipostaze, în care ne putem regăsi. Ea este o construcție unică și irepetabilă ce se dăruiește lumii, întru înnobilarea ei, ca ofrandă ruptă din sensibilitatea unui suflet de poet la un moment dat. Poetul se autodefinește în actul creației, el scrie căutând răspunsuri întrebărilor ce-i frământă  conștiința și propriul suflet.
Poezia umple golul existențial resimțit de fiecare dintre noi, ca cititori, autorul identifică și dă sensuri noi pe care le putem înțelege într-o multitudine de variante, toate adevărate, la nivel subiectiv, conforme cu experiența noastră de viață și propria sensibilitate. „Sensurile unui poem sunt acelea pe care le dă cititorul în momentul lecturii” spunea Paul Eluard, și este adevărat, câți cititori, tot atâtea variante de receptare și interpretare pot fi și toate corecte, dacă sunt argumentate pe text!

     „Trăim în succesiune, în diviziune, în părți, în particule. În același timp în om este sufletul Întregului; tăcerea înțeleaptă; frumusețea universală, cu care fiecare parte și fiecare particulă este relaționată în eternul Unu. Și această putere profundă în care trăim și a cărei beatitudine ne este accesibilă, nu este doar autosuficientă și perfectă la orice oră, ci actul perceperii și obiectul perceput, spectacolul și spectatorul, subiectul și obiectul, sunt una. Noi vedem lumea bucată cu bucată, dar întregul, din care acestea sunt părți strălucitoare, este sufletul.”, spunea Ralph Waldo Emerson.
   
Pornind de la ideea că Poezia este cunoaștere, omul modern absolutizează rolul subiectului cunoașterii ( eul ),  minimalizând obiectul (lumea, cosmosul), el devine prizonierul acestei viziuni, în care Legea nu mai este Armonia / muzica sferelor, precum în premodernitate, ci dizarmonia. La nivel textual, poezia este construită conform propriilor ritmuri, profund subiective. Are loc o disoluție a obiectului, cunoașterea este centrată pe subiect. Ritmul exprimă felul în care omul se raportează la „ritmurile cosmice” ale ființei, felul în care își înțelege locul și rolul în marea existență, și pentru că se simte rupt de universul a cărui muzică / ritm n-o mai percepe, el scrie căutându-și propria cadență în versuri albe, păstrându-și libertatea de a se regăsi pe sine în armoniile de odinioară, ceea ce dă splendoare, versatilitate și rafinament expresiei sale. Ritmul nu mai este o tehnică pur formală, ci un semnificant. Cuvântul, ca formă cognitivă, are capacitatea mitică de reprezentare a realității, în multiplicitatea și diversitatea lumii și a eului. Dacă în actul cunoașterii, poetul este asaltat de idei care vin în succesiune, divizate, el încearcă prin lirismul său, să le armonizeze, face apel la experiența sa și a umanității, de aici fragmentarismul ideilor poetice, inserția livrescului, o anume subtilitate a sugestiei, într-o lume grăbită să fie altfel, cu senzația de ambiguitate, confuzie, versatilitate, un labirint existențial, cu ipostaze multiplicate ale eului, alteritate, refuzul raționalității, translatarea realităților exterioare în zbateri interioare, transfiguratea lor, intensificarea stărilor de spirit, într-o artă poetică în care vocea lirică se configurează distinct.

Iubirea este cel mai fascinant mit al umanității, ea întreține vie flacăra spiritului pe care îl înalță și căruia îi conferă străluciri de diamant. La fel adevărul, dreptatea, libertatea, viața, moartea, toate conceptele legate de condiția umană sunt transfigurate poetic în pagini de scriere reflexivă, contemplativă sau discursivă care ne hrănesc spiritual și ne deschid noi și noi universuri de cunoaștere, de reflecție.

Poemul publicat în volumul „Legi nescrise” semnat de Andra Tischer poartă un nume simbolic: „Illo tempore”. L-am însoțit cu câteva gânduri pe care mi le-a provocat.

Timpul acela, îți spun, secundele lui, orele și anii lui s-au pierdut.

Le-am rătăcit prin tăcerile noastre ca un copil în pădure,

nemaigăsind drumul spre casă de plâns.

Mă priveai cu un ochi senin, iar cu unul mă certai în somn

 Și parcă deliram.

 

Timpul acela, îți spun, și-a întors fața de la noi

Privește-l cum luptă cu mine, greoi și neputincios

fără să vrea să învingă, trezește-te, trezește-te,

așa cum ai vrea să deștepți un mort

crezând că poți cădea la pace cu indiferența morții.

 

În fața noastră – pustiul.

 

Și mâinile tale care îmi caută în neștire sufletul, săpând cu îndârjire.

Aici e, îți spun, de negăsit de la plecarea ta

Oricât l-am căutat, întruna mă striga cu glas debil și nu înțelegeam

de vine, stă sau pleacă flămând de așteptare.

Suflete, zic, timpul acela, secundele, orele lui s-au pierdut, ce mai cauți tu printre ele?

 

Vorbeam printre cuvinte și îmi păreau zălude cu părul învolburat și ochii tulburi.

Unde te pierzi, îți strig, iată sângele meu, nu-l mai recunosc,

Am zidit între mine și el o viață și o moarte

cum zidești castele în Spania…

Pe cine caut eu atunci când nu te văd?

 

Pe mine, pe tine, aerul, liliecii, vreun soare nebun

Ce-și întinde roșeața în deșert…

Pe cine cauți tu când nu mă auzi cum rup din mine

 secundele în care ne-am iubit?

Pe umbra mea, tăcerile tale urzesc cazemate în care mă frâng.

 

Rămâi, îți spun, ți-am păstrat în mine un loc la fereastră

De unde poți să vezi munți și prăpăstii,

oceane și stele fără de cer

apele cu care te-am cuprins.

În locul meu, îți las gândul.

 

„ILLO TEMPORE”: MODERNISM ȘI RAFINAMENT ARTISTIC, FRAGILITATE ȘI TENSIUNE A SENTIMENTULUI

Prin fragmentarismul acelui timp trecut, cu secundele, orele și anii lui de iubire, ce acum înseamnă doar tăceri dureroase, poeta ne introduce într-un spațiu liric al tristeții. Multiplicitatea eului liric cu vocile sale / ipostaze, ce se fac auzite în acest joc trist al întrebărilor puse de eul liric, dezvoltă o polifonie într-un scenariu imaginat cu enumerări de realități al căror sens este translatat în direcția iubirii. Într-un joc imaginar eu-tu, cu un „tu” fatalmente absent în ecuația iubirii: „pe cine caut eu?” / „pe cine cauți tu?” eul liric pune și găsește răspuns acestor întrebări într-un dialogism liric transfigurând realitatea unui suflet însingurat ca într-un delir al morții: „Pe cine caut eu atunci când nu te văd? Pe mine, pe tine, aerul, liliecii, vreun soare nebun Ce-și întinde roșeața în deșert… Pe cine cauți tu când nu mă auzi cum rup din mine secundele în care ne-am iubit? Pe umbra mea, tăcerile tale urzesc cazemate în care mă frâng.” „Mă priveai cu un ochi senin, iar cu unul mă certai în somn Și parcă deliram.”

În parcursul său, eul liric nu se percepe doar pe sine, ca actant al unei iubiri imaginate, continuate mental după o despărțire, reală sau nu, în imagini multiplicate în oglinzi interioare, ci și pe cel absent, cu aceeași senzație a unei măști ce amintește de o față teatrală, împărțită în două. Este alteritatea noastră, a tuturor, căci adesea râdem cu un ochi și plângem cu celălalt. Într-o încercare de nuanțare a emoției, Andra Tischer reliefează o subtilă ambiguitate lirică postmodernă a stării, sugerând un suflet zbuciumat, ce nu-și mai poate afla liniștea: „Oricât l-am căutat, întruna mă striga cu glas debil și nu înțelegeam de vine, stă sau pleacă flămând de așteptare.” Sufletul însetat de absolut conferă ființei / eului liric forța de a transcende realitatea și de a figura o alta, la nivel mental, în care imaginarul este substanță a lumii, ce închide, ca într-un cerc între viață și moarte, totul, din punct de vedere existențial, ca trăire aievea a unei iubiri, sugerată de metafora-simbol „castele în Spania”: sinele său este fragmentat de durere între „eu” și „sângele meu” pe care „nu-l mai recunosc”, iar ideea, mai generală, ar fi aceea că iubirea face parte din noi, o purtăm în ființa noastră și o zidim fiecare ca pe „un castel”: „Am zidit între mine și el o viață și o moarte cum zidești castele în Spania…” Imaginea – cheie pentru ideea de iubire în absență este, desigur, verbul ÎȚI SPUN”, repetat obsedant, până devine „ÎȚI STRIG”. Iubirea, spune poeta, este generoasă, ea are capacitatea să ofere cel mai bun loc, precum într-o călătorie în care trebuie admirat peisajul, lumea cu toate ale ei, universul întreg. Pentru ea niciun sacrificiu nu este prea mare, ea nu lasă nicicând locuri goale, pentru că prezența ei este vibrantă, infinită, sculptând în conștiința noastră frumosul, dăruirea, adevărul, ca o lege nescrisă, dar transmisă ca lumină moștenită : „În locul meu, îți las gândul” acel gând de iubire ce reverberează cuantic, nesfârșit, în univers”. „ILLO TEMPORE”, un poem postmodern prin vizionarism, fragmentarism, multiplicitate a ființei prin vocile ei interioare, ambiguitate a stărilor de spirit, fragilitate a sentimentului, densitate ideatică și o anume tensiune lirică, suflu metafizic, ce augmentează emoția estetică.

Citiți și Note pe marginea Legilor nescrise, de aceeași autoare