”Da’ cine ești tu, mă…să-mi dai mie lecții de poezie?”

*George Călinescu: Se putea vedea acum câţiva ani, trecând prin Piaţa Sf. Gheorghe, un bărbat care prin înfăţişarea lui atrăgea numaidecât atenţia. Era iarnă uscată, cu zăpadă scârţîitoare sub picioare. Bărbatul, cam între 45—50 de ani, era drept, părea solid şi osos, dar nu gras. Fusese probabil mai slab şi acum, prin vârstă, căpătase acea demnitate de volum a oamenilor maturi. Faţa rasă era contractată, prin lăsarea muşchilor obrajilor în jos, într-o morgă solemnă. Pentru anotimp, era invederat insuficient îmbrăcat, deşi se vedea că nu lipsa, ci dorinţa menţinerii unei ţinute uniforme determina această alegere. Purta pe cap un melon, aşezat rigid ca un semi-ţilindru, pe trup un pardesiu sau un demi-palton uşor. Ghetele subţiri, corecte, încheiate anacronic cu nasturi, călcau de-a dreptul pe zăpadă. Melonul şi demi-paltonul băteau în verdele lucrurilor prea vechi, prea lustruite, deşi ţinuta omului era de o corectitudine înţepată de mare gală. Contrastul între acest om ciudat şi restul trecătorilor era aşa de izbitor încât te gândeai pe dată la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul din acei artistocraţi arheologici şi plini de ceremonii, care înfruntă mucegaiul anilor.

Totuşi ceva nu admitea în totul această ipoteză. Deşi cu privirea cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său, ca să fie un aristocrat pur sânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândeşti atunci la unul din acei servitori bătrâni de mare aristocraţie, ei înşişi cu arbore genealogic dovedind puritatea vocaţiei lor ancilare, dintre acei servitori care sunt luaţi de vulg drept stăpâni, în vreme ce stăpânii prin falsa lor neglijenţă sunt luaţi drept servitori, şi care cer informaţii asupra caselor în care urmează să se angajeze, ca nu cumva să decadă din treapta lor. Putea fi un majordom în concediu duminical (era chiar duminică), şi atunci verzimea hainelor se explica chiar prin faptul că un astfel de individ, servindu-se de obicei de livrea, păstrează cu anii un costum civil.

Majordomul însă era Mateiu I. Caragiale (n. 12/25 martie 1885 — m. 17 ianuarie 1936), unul din fiii marelui dramaturg, şi ipoteza aristocraţiei ancilare nu se potrivea biograficeşte deloc unui om de aşa complexitate sufletească şi dintr-o familie de puri artişti. Cu toate acestea, impresia de o clipă scotea în evidenţă o particularitate pe care o întăresc acum ştirile postume. Mateiu Caragiale avea snobismul nobilitar, îşi alcătuia un blazon şi vâna ordine străine, el care nu era în nici un chip aristocrat.

Este adevărat că în familia lui Caragiale, prin alianţă, intră un factor boieresc, dar întru cât îl priveşte, Mateiu era fiul natural al dramaturgului (făcut cu Maria Constantinescu), neparticipând la ascendenţa, precar aristocratică şi aceasta, a soţiei lui Caragiale. În partea tatălui găsim o ceată întreagă de actori, celebri, care ştiau numai să se grimeze în boieri. Cu Mateiu Caragiale se petrecea un fenomen de confuzie ereditară, caracteristică multor indivizi de pe acest pământ, care, neputându-şi determina arborele genealogic, se pierd în ipoteze adânci ca nişte visuri nebune. În câmpul intelectualilor, s-a petrecut cu fiul lui Caragiale ceea ce s-a mai întâmplat o dată în istorie cu Despot-vodă, care nici acela nu era un banal impostor. Sângele lor avea o sursă misterioasă, departe, în Bizanţ, strămoşul putând fi pirat sau mare dregător, ceea ce nu-i totdeauna discordant. Cu un cuvânt, Mateiu Caragiale,  acest Despot-vodă al contemplaţiei, era un vizionar, care dăduse expresie în firea lui acelui turbure zăcământ al sufletelor multor cetăţeni din pragul Orientului.

Era „dispreţuitor, amar, plin de morgă şi veninos”, îşi da aere şi familia îi zicea „domnul conte”. Iarna deschidea uşa cu mănuşi de piele de Suedia, sub cuvânt că nu poate suporta fierul rece pe mână. Era nemulţumit că în călătorii tată-său nu descindea la hotelurile de primul rang. Cutreieră împreună cu Caragiale, prin 1903, Franţa, Elveţia, Austria, Italia, notând totul conştiincios, atent la toate fenomenele de artă. Din noiembrie 1904 până în mai 1905, Caragiale îl ţinu la Berlin să urmeze dreptul la Universitate. Însă Mateiu ocolea cursurile, contempla arborii seculari şi apoi la muzeul Frederic căuta prototipii lor într-un tablou de Ruysdael. „E înnăscută în mine drojdia de străvechi eres, o iubire păgână şi cucernică pentru copacii bătrîni.” Caragiale îl surghiuni la Bucureşti, ca să se înscrie la Facultatea de Drept de aci.

În 1907 Mateiu se îmbolnăvi de pojar şi la sfârşitul lui mai Caragiale anunţa că pleacă în ţară. Acum Mateiu, palid, ar fi încredinţat dramaturgului un plic cu poezii, cu rugămintea de a nu-l deschide decât la Berlin. Caragiale, entuziasmat, ar fi telegrafiat că se întoarce, dându-i întâlnire la Ploieşti, la C. Dobrogeanu-Gherea. Deocamdată ştim doar că Ion Luca Caragiale s-a reîntors în ţară pe toamnă. Oricum, pe vară, convalescentul Mateiu se afla la Berlin. Poeziile le-ar fi trimis Caragiale însuşi la Viaţa românească, unde apărură în 1912. P. Cerna le  saluta plin de entuziasm. În poezii de o factură savantă, cu luciri de email, care nu izbutise să pară personale, Mateiu Caragiale căuta înfrigurat strămoşii pe care sângele lui împestriţat îi scotea din felurite epoci. Vedea pe fanariotul indolent şi mândru de spiţa lui:

În trândavă aromeală stă tolănit greceşte
Urmaşul lor. Urât e, bondoc, saşiu, peltic.
El antereu alb poartă, metanii şi işlic.
În puf, în blăni şi-n şaluri se-ngraşă şi dospeşte.
Şi gura-i strâmbă numai măscări bolboroseşte.
E putred, deşi tânăr; sărmanu-a fost de mic
Crescut pe mâini străine. El joacă din buric,
Înjură, se răzgâie şi râde-apoi prosteşte.
Îl leagănă maneaua, e veşnic beat de vutcă,
Să-ncalece i-e frică, pe braţe-l duc la butcă.
Dar el, ce os de domn e şi viţă de împărat,
Ades, făr’ să-şi dea seama, îşi mângîie hangerul,
Şi când în faţa morţii odată s-a aflat, În trîntorul becisnic s-a deşteptat boierul…

sau mai departe, pe barbarul fără nume alergând pe câmpia  acestui pământ:

Sunt seri spre toamnă, adânci şi strălucite
Ce luminându-mi negura-amintirii
Trezesc în mine suflete-adormite.
Demult, încât cad pradă amăgirii,
Când cerul pârguit la zări cuprinde
Purpura toată, şi toţi trandafirii.

Şi-n sânge scaldă para ce-l aprinde
De vii văpăi — privind atunci amurgul,
Un dor păgân sălbatic mă încinge, —
Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul.

Cele câteva pagini de jurnal în franţuzeşte, singurele care au putut fi publicate de editor, relevă un om de-un snobism încântător, de-un temperament mahmur, neliniştit, fantastic, în sfârşit, o personalitate cu atât mai uimitoare cu cât dezechilibrul între părţile sufletului s-a îngroşat mai definitiv. Plimbându-se încet pe străzile Genovei, Mateiu Caragiale examinează blazoanele şi îndeosebi acela al familiei Doria-Pamphily: „Je songe a la splendeur de ce nom ilustre, comme predestine par son euphonie”. El are la Sionu un mic domeniu. Într-o bună zi, pavilionul său nobilitar este ridicat deasupra casei. „Le 22 aout de cet an, mon etendard coupe vert jaune a flotte pour la premiere fois a Sionu”. De adăugat că se căsătorise în 22 iunie 1923 cu Maria Sion, una din fetele poetului G. Sion, care era cu 25 de ani mai în vârstă decât el, motiv pentru care, probabil, cununia civilă se oficie chiar la locuinţa bătrânei mirese, în str. Robert de Flers nr. 9 (n. Buc. 1860 — m. 9 noiembrie 1944). Mateiu, cu acest prilej, declarase că s-a născut la Tuşnad, şi că mama sa, născută Piteşteanu, era domiciliată la Viena.

De la 14 ani cunoştea toate ordinele şi le desena în caietul de fizică. Devenit apoi funcţionar public, vânează decoraţii. Capătă Sf. Ana cl. a-II-a, Legiunea de onoare, dar e neliniştit că nu merge înainte: „Si la meme chose m’arrivait, avec la Rose-Blanche, la couronne de Roumanie, le Christ ou l’Etoile polaire, dont j’ai succesivement manque les cravates?”

Mateiu Caragiale, puţin cunoscut de public, e nemulţumit cu soarta lui. Probabil celebritatea tatălui îl apasă. Visa lucruri mari, simţea ostilităţi şi se vedea înlăturat de la „une belle carriere normale”. Lucru des întâlnit la oamenii superiori, Mateiu năzuia bunurile comune: „J’ai ete condamne a vivre pauvre, moi qui plus que tout autre, etais ne pour etre riche et jouir largement et sagacement a la fois de tout ce que la belle civilisation et son confort peuvent offrir. Et pourtant, je n’ai rien fait pour le devenir et lors que j’ai eu l’occasion, je l’ai stupidement manquee.” E convins de superioritatea lui intelectuală, de intuiţia, de experienţa, de forţele lui latente. De romanul lui e încântat: „il est reellement magnifique”. Mateiu Caragiale este un lipsit de voinţă, auto-analizator, cu atât mai plin de personalitate, cu cât e mai nemişcat la suprafaţă.

(…)

Romanul Craii de Curtea-veche (mai degrabă naraţiunea) a avut de la început admiratori fanatici, ceea ce la un examen superficial nu s-ar explica. În tot cazul valoarea particulară a scrierii e vădită, de nu prin altceva, prin personalitatea puternică a omului în direcţiunea mai sus cercetată. Titlul vine de la o anecdotă publicată de I.L. Caragiale în Vatra, unde se explică originea expresiei „crai”. O ceată de mahalagii în frunte cu grecul Melanos s-a răsculat, după mazilirea lui Gr. Ghica, şi a început a jefui oraşul. Melanos, cu cucă de domn în cap şi cu haine voievodale furate, trecea prin oraş cu „craii” lui, beat mort, călare pe măgar. Vechii crai erau deci un fel de boemi dezmăţaţi, bucureşteni, cărora le corespunde la altă epocă eroii cărţii. Compunerea, scrisă de-a lungul a mulţi ani, deşi scurtă, cu mari sforţări mândre şi conştiente, este totuşi lipsită de compoziţie.

Substanţa întrevăzută n-a fost trasă toată în paginile cărţii. Facem cunoştinţă prin creionări fugitive cu trei „crai”, Paşadia, Pantazi şi Pirgu, tovarăşi nedespărţiţi de inimaginabil desfrâu, cei dintâi doi de structură aristocratică (în modul particular al lui Mateiu Caragiale), cel de al treilea obscur bucureştean, care va face carieră de parvenit. Apoi, într-un scurt capitol, Pantazi îşi povesteşte trecutul. Asfinţitul crailor rezolvă naraţiunea prin moartea lui Paşadia, după ce un scurt conflict de dragoste (nedezvoltat) încăierase pe cei trei. Din punct de vedere epic, naraţiunea e stângace, târâtă prea mult, chinuită, iar încheierea întunecoasă, cu toate că M. Caragiale e mândru de ea. Rămân caracterele. Este învederat că o experienţă strictă, sobră, conduce povestirea, de unde acel sentiment acut de autenticitate care face să trăiască chiar paginile rău dezvoltate. „Craii” sunt nişte stricaţi subţiri, amestec de murdărie şi sublim, cel puţin cât priveşte pe Paşadia şi Pantazi. Însă, insuficient prezentaţi, oricât de tipici, ei nu pot rămâne, după închiderea cărţii, în memoria noastră, numai prin configuraţia lor personală.

Paşadia, Pantazi, Pirgu, feciori de familie sau mahalagii, în definitiv, tot o apă ! Ei înfăţişează câteşitrei un mod de existenţă destul de comună. Limba autorului e bogată, grasă, amestecând elementele culte cu argotul chefliilor („dat în Paşte”, „brambura”, „avea cârlig”, „lapoş”, „guguştiuc”), căzând până la trivialitate cu îndemânare şi zugrăvind mediul select prin combinaţie: „o ţii aşa ca gaia maţu, la gard am prins-o, la gard am legat-o. Vous devenez agasant avec vos Arnoteano; mai dă-i… Voyons, ii faut etre serieux.” Suntem în Bucureştii semibalcanici, semioccidentali, unde fineţa cea mai înaintată se amestecă cu înjurătura şi pofta grosolană. Mateiu Caragiale încearcă să zugrăvească, şi izbuteşte, acea lume românească, să nădăjduim restrânsă, în care se împerechează ţigănia, lenea sufletească şi ascuţimea inteligenţei. (Autorul va încerca discret şi o explicaţiune.)

Astfel de indivizi au gusturi execrabile. Pirgu umblă „cu o desculţă borţoasă în luna a noua”, dar desfrâul lui e mai remarcabil sub latura verbală: „A fost di granda, era să fete pe mine”; „La mai mare, solzoşia ta . . . al nostru eşti. Umbli să-ţi laşi lapţii cu folos. Bre, cum te mai înfigeai în undiţă la Masinca, o luaseşi pe coarda razachie, cu sacâz dulce, uşor… Dacă vezi însă că ridică coada, nu te pierde, ia-o înainte oblu, berbeceşte, ca pân’ la iarnă să te văz crap îmblănit”.

Faptele şi stilul sînt pitoreşti, dar în ele însele nu sunt suficiente. Ceea ce stânjeneşte constituirea tabloului este metoda monografică folosită de Mateiu Caragiale, cu calificative date de autor, cu o sumă de caracterizări îngrămădite, care în cele din urmă dau o impresie de prolixitate şi sting semnificaţia faptelor.

Şi totuşi se desprinde din toată scrierea o savoare ciudată, un aer de puternică originalitate, ceea ce şi explică admiraţia prietenilor, care sunt în genere creatori puri, nu critici. Mateiu Caragiale este şi el promotor (şi poate cel dintâi) al balcanismului literar, acel amestec gras de expresii măscăroase, de impulsiuni lascive, de conştiinţă a unei eredităţi aventuroase şi tulburi, totul purificat şi văzut mai de sus de o inteligenţă superioară. Citatul enigmatic din Biblia latină stă alături de „era dat în Paşte” într-un amestec fastuos ca o curte turcească. Ion Barbu, inspirându-se din Mateiu Caragiale, a văzut mai cu seamă acest balcanism.

Cercetarea anxioasă a eredităţii se descoperă şi aci, în capitolul cel mai însemnat după autorul însuşi. Pantazi îşi face poemul străfundurilor lui bizantine:

„… Sunt grec… şi nobil, mediteranean; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în suta a şaisprezecea, tâlhari de apă, oameni liberi şi cutezători, vânturând după pradă mările în lung şi-n larg, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli. Din Zuani cel roşu prin doi din fiii săi, purced cele două ramuri ale neamului.”

Pornirile turburi, expresia murdară ar deriva la această lume, după insinuarea autorului, din amestecul sângelui de bază cu sânge ţigănesc. Autobiografia lui Pantazi este remarcabilă, şi în principiul general adevărată istoriceşte, prin acea stranie amestecătură de Orient şi Occident. Contrastul din firea lui Pantazi, luxul din casa lui Paşadia, alături de înclinarea lui pentru interiorul abject, toate acestea, tratate cu un instinct superior al culorilor, documentează pe acel fanariot din poezia de mai sus, indolent de obicei, mândru pe neaşteptate.

Mateiu Caragiale este un poet şi scrierea lui valorează nu prin ceea ce este, ci prin ceea ce sugeră. Realitatea se transfigurează, devine fantastică şi un fel de nelinişte de Edgar Poe agită pe aceste secături ale vechii capitale române. E în Craii de Curtea-veche o mişcare moale, voluptoasă, un farmec indefinit care trăieşte pe deasupra paginilor. Privită prin ce-ar fi putut să fie, scrierea este ratată, cum ratat este şi autorul. Dar Mateiu Caragiale era un ratat superior, mai valabil decât izbutiţii, care cu drama vieţii lor şi cu câteva geniale aruncături reuşesc să creeze un monument izolat, turburător, de neimitat.

În ce categorie literară poate fi aşezat cu proza sa Mateiu I. Caragiale? Mai curând în grupa suprarealiştilor. Afinităţile lui cu Edgar Poe, grija de autenticitate, cu înlăturarea oricărei invenţii, coloarea de cer înroşit, învălmăşeala onirică, coborârea la elementul inefabil ancestral, alătură pe scriitor de I. Vinea, de I. Barbu, în genere de poeţii fondului obscur.

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, pag. 897-900