cuvinte nicicând
între declaraţii de roze şi petale războinice
printre funiculare şi zâmbete
îşi fac harachiri cuvintele.
în ochii mei pumnalul luceşte argintat.
de la mine ce vreţi?
otrava cernelii?
oarbă fântâna în care se‑aruncă apa botezului?
leşul rostirii într‑un gol de memorie,
urmele buzelor din care ai băut până la drojdie?
o,
multe şi albe şi negre, roşii niciodată.
furnici cu pântecul spintecat ies din viori
cărând
cuvinte înfrânte nicicând.
(în volumul „floare carnivoră, speranța”)
foto Sarolta Bán sursa
pe vremea când din pâlnii de patefoane
curgea miere și bărbații nu se deosebeau de copaci
când apa era bună conducătoare de sentimente
iar setea
de foame ținea… Citește și pe vremea când
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.