De câte ori n-ați citit și recitit conversații cu o fostă-crezută prietenă, iubit-crezut, iubită-crezută, cineva pe care-l/-o simțeai ( doar tu!) apropiat, ori apropiată?! De câte ori n-ai făcut asta, crezând că ți-a scăpat ceva, că undeva firul s-a întrerupt, ori tu, cu mintea încâlcită, n-ai prins sensul?!
Eu știu că am făcut asta. Des. Se pitea, în adânc de mine, o idee firavă că mă pot lega de acel ceva scăpat la momentul discuției și așa, aș putea să schimb ceva, să dau o nouă direcție curgerii către un înainte în care eu eram pe un mal, iar celălalt, paralel cu mine, fără niciun punct de intersecție.
Chinuitu-m-am singură, învinovățiri cu duiumul și reproșuri făcute unei inimi care deja era răzvrătită.
Toată operațiunea asta s-a oprit într-o zi, și asociez momentul, zâmbind, cu acela în care, fără explicații și tergiversări, Forrest Gump s-a oprit, bărbos și obosit din alergarea lui neîntreruptă până atunci. El, doar s-a întors acasă. Pur și simplu. Contează cine a avut dreptate, de ce, când, ori cum?!
Contează zbaterea și răzvrătirea când curgerea este doar către înainte?! Dacă acel înainte-i susținut doar de ale tale picioare, la ce mai vrei să târăști trecutul după, ca o greutate legată de tine?! Cel mult poți face mușchi, căci asta vine dacă te hrănești cu steroizii cei puternici. Sunt convinsă că se cunoaște și realitatea când, neluându-i, ajungi fleașcă, varză, pa-pa mușchi și pătrățele!
Nu mai este nimic de recitit. Absolut nimic. Ce este viu, nu ajunge trecut, că n-are cum să fie și muc care fumegă și jar aprins în vâlvătaie. Ce nu este cu rod, oricât pare, va săvârși în sec, în formă goală, lipsită de sevă. Cât s-a spus atunci, atât trebuia. Nu-i vorba că te îmbeți cu apă rece, ci-i sublimă treaba cu acceptarea, chiar să dai drumul și să te ușurezi. Că ai de ce!
De ce să faci din vorbe ghilț?! De ce să crezi mereu în vina ta, maximă și de neiertat?! De ce-ul ăsta trebuie să-ți sune atât de actual, încât să poți face din asta treaptă către prezent. Știu, des mi s-a spus : ” Ei, lasă, Sor, te întorci tu, că simți, că iubești, că mereu ai făcut-o!”.
Adevărate-s toate cele zise și des repetate, dar Sor mai trăiește ceva: simt, nu neg, iubesc, nu neg ( haleluia for that!), mi-e inima așa, prea roșie și cu iz de frumos ( în sfârșit, o văd!), dar le pot face pe toate mergând înainte! Ce m-a costat pe mine asta?! Doar ce-am fost ieri, zbateri și tic-tac-uri jertfite pe-un altar pentru care tot eu am cărat lemnele! Când să ard, auzitu-s-a vocea! Și cum a mai tunat!
Mai recitesc doar scrieri faine care m-au impresionat. Pe oameni, am renunțat să-i mai recitesc. De ce să mă strofoc în fluvii de lacrimi doar pentru că oamenii nu sunt ceea ce cred, ce-mi doresc, ce visez?!
De ce să mai cred în vorbele celor care în față sunt miere și-n spate fiere?!
De ce te porți frumos cu mine doar în fața mea, iar altora le declari disprețul ce-l porți pentru a mea ființă?! Până când să mă tot întreb retoric, de ce nu suntem frumoși, buni, calzi, lipsiți de egoism și empatici?!
Stop joc! Nicio inimă nu poate trăi mereu conștientă de alții, împlinind doar dorințele altora. Nu are cum. Eu nu mai pot reciti listele trecutului. S-a închis sectorul ăla. Nu mai aștept nicio redeschidere. Nu s-a inventat niciun alfabet nou pentru a descifra eliberând trecutul.
Mi-a rămas același: iubirea.
Oh, da! Numai ea, cheia potrivită pentru a încuia și a descuia, dioptria prin care văd în trecut cu înțelepciunea dobândită după ce l-am lăsat trecut să fie, dar mai ales, dioptria pentru prezentul în care are loc viață!
Știu, cu mâna pe inimă, că nu dețin niciun control asupra a ceea ce se întâmplă. Știu, tot cu mâna pe inimă, că murim repede și de aci, timp de pierdut cu cele de praf, nu-i.
Știu că nu-i pot face pe alții să vorbească aurit și cu sens referitor la mine, la fel cum nici al lor comportament nu depinde de mine.
La fel, sunt împăcată cu gândul că niciodată „recititul” ( în direcția de schimbat ceva) nu va fi altceva decât vânare de vânt.
Hai, la vânat de prezent și trai fain!
Citiți și despre Lucian Blaga
