Compromís – 1 sn [At: PRAVILA (1814), XIV/13 / V: (înv) ~més / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: fr compromis] 1 Înțelegere bazată pe cedări reciproce Si: concesie, învoială. 2 (Jur) înțelegere între două sau mai multe persoane sau state de a supune unui arbitru rezolvarea litigiului dintre ele. 3 Combinație concesivă între elemente (incompatibile), făcută și acceptată pentru a pune capăt unei situații (litigioase).
Mi-e tot mai nesuferit să mă descurc cu dubla semnificație a termenilor. Mai bine am inventa cuvinte noi decât să folosim adeseori unele în cu totul alt registru decât cel în care au fost consacrate semantic și sunt recomandate de dicționar.
”Compromis” e unul dintre ele. Am vorbit mai deunăzi de ”hedonism”.
Termenul de compromis e folosit ca un fel de acoperire pentru adaptare, iar faptului îi e atribuită o conotație peiorativă și sensul de ”litigiu cu soarta”. Păi nu e așa. În primul rând că antantele se fac între entități de același rang, din aceeași specie, eventual, cu acordul părților. Soarta n-are gură și nu știm nici ce are în tolbă, de fapt. Nu e limpede nici măcar dacă există. Fabulăm pe baza unor posibilități impalpabile. Nu știm că ”se poate” idealul, iar alegerea e iluzorie. Nu avem de ales între ideal și ne-ideal, ci între adaptare și sinucidere. Faptul că organismul e setat pentru adaptare și își găsește resurse și ajunge să își tragă din piatră seacă esențele vitale e ADMIRABIL, nicidecum demn de o calificare peiorativă. Analogia cu alegerea electorală a ”răului mai mic” e stupidă, căci într-adevăr avem în acel context opțiuni.
Dar adaptarea la sărăcia destinului, la faptul că viața ne dă cum zice proverbul ”lămâi”, nu e un ”compromis”, chiar dacă ne e silă de limonadă.
Nu se pune problema când nu ai de ales să ”compromiți” nimic. Și aici punctez al doilea registru semantic al chestiunii.
Compromiterea unui lucru constă în declasarea și denaturarea sau degenerarea calității sale.
Viața ideală nu e ”compromisă” de realitate așa cum încearcă să insinueze simțul comun. Există pe de-o parte viață reală și pe de altă parte ideal.
Adaptarea la viață trăită ca o formă de compromitere a idealului e o pistă sigură spre deviere și nebunie.
Motivele pentru care cei mai mulți folosesc termenul aiuristic este că se simt judecați, presați de fapt de judecata publică. Imebecila de minte a târgului și a persecutorului anonim îi condamnă pe oameni pentru faptul că au ”ratat” un ideal pe care nu l-au avut ca opțiune, pe care nu și-l puteau permite, le impută eșecuri în numele unor libertăți pe care nu le-au avut. Da, e o ticăloșie, evident, să îi pui cuiva în cârcă povara unei opțiuni inexistente și a unei libertăți ireale. Dar mulți trăiesc cu iluzia asta și spun: am făcut un compromis acceptând sa am o slujbă rea, un partener cu probleme… Păi, aveai de ales? Să trăiești fără hrană și într-o singurătate de cavou nu erau o opțiune de viață, ci de moarte.
Dacă e ceva detestabil la psihologii proști e că încearcă să sugereze că toate soluțiile de viață sunt în modul în care interpretăm realitatea. Minciună. Adaptarea se face de la sine, e un mecanism inconștient în bună măsură, psihismul acționează ca sucurile gastrice, dar un stomac poate fi și otrăvit. Interpretarea, dacă nu e obiectivă, face numai rău.
Bine e să avem măsura lucrurilor, un simț al proporțiilor, nu să ajugem să mâncăm din gunoi și să spunem că e restaurant de lux.
Interpretarea, dacă nu e justă, nu are nici o valoare.
Doar un escroc sau un nemernic poate sugera cuiva să se raporteze la o ”situație de compromis” (adica una care necesită să fie digerată ca atare) ca la o alegere, mai mult, ca la una care te poate și entuziasma la o adică. Nu. Omul nu alege cu adevărat decât ceea ce i-ar face bine și l-ar ferici, în rest acceptă, se supune ofertei hazardului. Interpretările facultative sunt otravă, boală curată, în aceste condiții.
Una e să fii subiectiv -natural, în funcție de nivelul propriu de sensibilitate și inteligență, de fibra proprie, de temperament și experiențe etc și alta e să te canonești cu o interpretare împotriva firii care te îndeamnă să vezi o grădină cu flori într-o mlaștină.
Țelul oricărei interpretări e obiectivitatea. Că nu iese întotdeauna e una și să forțăm interpretări false în scopul de a ne crește moralul e alta și se numește minciună, iar consecințele sunt întotdeuna nefaste.
Și un adevăr insuportabil și o iluzie pot distruge și ucide. Dar parcă moartea de adevăr, tocmai pentru că nu are acea notă peiorativă, e mai demnă.
